scorțișoara trecutului

Leave a comment

23/07/2008 by Ironman Coach

Anka, 04.09.2006, 00:05

Samstag: in rumänisch, weil an die andere zusenden will:
Am reinceput lectiile de germana. Sa predau adica. O alta pasiune de-a mea, putin explicabila. Sau inexplicabila. Eram un tzank cand o mai auzeam pe mama …. undeva intr-un parc mic, cu aleile pe care mi-am julit genunkii invatzand, de una singura, tainele mersului pe rotile cu patru roti dispuse in doua randuri paralele……Era un mic rond la un moment dat…. aveam 8 ani si ma straduiam, in orele cand aveam voie la joaca, sa invat sa merg pe prostiile alea. Era un batranel pe una dintre banci si imi spunea: „stai mai aplecata in fata, indoaie genunchii, daca cazi pe spate, vai de tine!!” Ce lux era o pereche de patine la noi in casa! Permanentul reprosh al mamei: „m-am dedicat tzie, nu-mi cumparam nimik pentru mine, am trait o viata cu un singur sutien, un furou si 3 perechi de chiloti, ca sa nu-ti lipseasca tie nimic!”, iar eu, adolescenta fiind si avand sufletul vanat de atata bataie, replicam: „nu eu sunt de vina ca m-ai adus pe lume!!! Blestemat fie ceasul in care ai facut-o!!!”….. nu comentati, nu are sens…. aveam vreo 20 de ani si traiam cu lesa, cand am ajuns sa scot aceste cuvinte pe gura…… cu vreo doua saptamani inainte sa se stinga, in memorabila noapte de 1 aprilie, era prea slabita, nu mai putea ingenunkea, nu mai putea plange, nu mai putea ….. decat sa se uite neputincioasa la fatza mea neputincioasa si la ochii mei care nu o priveau si sa taca….. o tacere mai graitoare decat se poate descrie, decat se poate intelege, daca nu ai fost acolo. Isi cerea iertare. Permanent in acele zile si-a cerut iertare: „Iarta-ma, ca destul m-a pedepsit viata. Iarta si tu….”…. si nu am putut sa rostesc, nu am putut sa simt….. era …. PREA TARZIU pentru mine…. ce folos ca am avut patine cu rotile, ce folos ca am avut ce considera ea ca as avea nevoie, ca lucru, daca nu am avut suflet si mangairere si vorbe bune si sentiment si sfat si …. caldura??? Suntem, doamne, atat de vulnerabili si habar nu avem: nu avem nevoie de nimic material in jur, tot ce ne formeaza ca fiinte umane este nevoia de comunicare si caldura sufleteasca, de atingere, de bagare in seama, de lacrimi de fericire si de tristete… totul se reduce la doar cateva cuvinte de capatai: avem nevoie de sentiment, de apartenenta, de protectie. Daca le avem, avem un spirit luminos. Daca il avem, ramanem sanatosi. Ma uit in dormitorul copilariei mele: plin de lucruri prin toate cotloanele, era sarcina mea sa smotruiesc in fiecare duminica pana la ora 1, totul trebuia sa straluceasca de curatenie, totul trebuia scos, curatat, spalat si pus la loc: de sub pat, de pe mobilier, de sub masa, de pe masa, de sub sifonier, de deasupra etc etc. Totul era blocat cu lucruri. Toata copilaria era un smotru: 4-6 ore de antrenament zilnic pe stadion sau in bazin, scoala, cantonamente, week-endurile erau munca, 1 ora de televizor, pranzul din sufragerie la ora 1 si lectiile incepand de la ora 2. Totul mergea precum un ceasornic. La 20 de ani, rabufnind la reprosurile ii, ii strigam ca habar nu are ce copil bun sunt, ca nu fumez, nu ma prostituez, nu fur, iau premiu la scoala…. nici pana in ziua de azi nu stiu cu ce ochi m-a vazut mama mea pe mine. Si mi se pare trist. Mi se pare o invaliditate sa nu stii acest lucru. Mi se pare o crima, sa pleci cu hainele de pe tine in lume, fara nici un ban in buzunar, dupa patru ani sa fii nevoit sa revii in camera adolescentei si peste 11 ani sa se stinga, fara sa fii dorit niciodata sa ii povestesti ce mama naibii ai facut tu dupa ce ai plecat din casa ei, cum te-ai descurcat, cum ai devenit femeie, pe unde ai dormit, ce ai mancat, ce ai baut, unde te-ai spalat, cum te-ai intors, cum si prin ce ai trecut, de ce ai stat un an prin spitale, ce ai facut la scoala, ce anume faceai in noptile cand munceai in restaurantul acela, cum a fost munca pe camp in vara aceea cand trudeai 10 ore si castigai 100 de marci la finalul zilei….. mi se pare shokant, mi se pare, in continuare, absolut incredibil, cu atat mai mult cu cat s-a kinuit sa stea in preajma mea, sa imi fie prezenta in viata, sa ma caute, sa ma faca mereu sa plang si sa-i alunge pe toti din jurul meu prin intrigi si insinuari.. si sa lase vorbe prin vecini, cat de nerecunoscatoare sunt……
Si toata aberatia acestor ganduri a pornit de la ceva extrem de banal: scortzisoara. Si mirosul de clatite care m-a dus cu gandul si simturile la imaginativul miros de madeleine din cartea lui Proust care, ca si mine, retraia clipe din copilarie. Scortisoara din neasemuitul orez cu lapte pe care numai mama stia sa-l faca….
Dupa o duminica cu multa treaba, seara pe la 11 ma uitam la un film – la 8,0 dimineata a trebuit sa merg cu Peggy J in service, la fostii ei parinti (!!!) – Si la micul dejun au aparut clatitele. Am lasat filmul, am luat patru oua rosii din frigider, am pus faina in recipient, am inceput sa scurg ou cu ou, batand cu rabdare, am adaugat laptele din aluatul ce suia in spirala pe malaxor, am pus untul la sfarait, am varsat prima clatita, am intors-o pe a doua si mi-am adus aminte de anume trucuri: vanilie, rom sau scortisoara. Si am luat ce mi-a fost mai la indemana de am pus in aluatul ramas si urmatoarele clatite au iesit cu o suava mireasma de scortisoara…..(ramanem sclavi ai simturilor si i gastronomiei, nu? Traiasca gurmanzii!!) si un intreg film mi se deruleaza prin memorie de-atunci si nu pot sa adorm si de fapt am in minte cu totul alte ganduri si dureri decat cea despre care scriu acum, dar trebuie sa deraiez un pic, altfel nu regasesc poteca….
Si in gemul de capsuni am pus cointreau….. incercati sa vedeti cum e si combinati tot acest rasfatz culinar cu muzica, o lumina de la o lumanare conica, inalta si nu uitati si ceva de suflet, singurul care ne face cu adevarat oameni: compania care umple golul. Atunci cand il umple, caci nu este un lucru implicit. Cati dintre noi nu stam in companii care nu ne mai sugereaza nimic sau care sunt atat de rutinate si macinate, ca nici macar nu le mai realizam decat ca pe un fel de deranj? Dar omul simplu iubeste rutina si obisnuinta, e sigura, e calda, e mereu acolo si orice ar face, revine mereu la ea. E comoda. Si refuz sa incep o dizertatie pe aceasta tema, pentru ca nu eu trebuie sa o comentez, pentru ca eu am parasit-o atunci cand mi-a intervenit in viata. Iar despre avantaje si dezavantaje se poate vorbi o viata…. discutam in alta viata despre asta, ca acum exista alte subiecte, nu?
Si uite-asa scortisoara din clatitele mele a mai declansat un episod, un capitol, un inceput de meditatie………………………. sunt prea multe de spus. Ma gandesc la munte, la pustietate, la zapada, la rasarit de soare la 6.000 de m, la lipsa de aer, la crevase….si la cafeaua de la 6 dimineata, pe care o iei, dupa prima baie in mare, exact pe buza cortului, in acordurile muzicii lui Ravel………ooooooooooo ……. ma gandesc, evident, la o noua calatorie. O sa va scriu. Cred. Caci ma keama o noua skimbare si stiti ca eu imi urmez kemarile……

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

POSTS

clicks

  • 4,286 visits
July 2008
M T W T F S S
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031  

I'm just starting out; leave me a comment or a like :)

Top Clicks

  • None

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 88 other followers
The Big Day29/11/2012
The big day is here.
%d bloggers like this: