castane de septembrie

Leave a comment

23/07/2008 by Ironman Coach

Castanele lunii septembrie….
Cuvantul scris este diferit de cel rostit. Cuvantul scris este premeditat, precum o crima. Gandeste-te la o crima: poate fi premeditata cu mult timp inainte, sau poate deveni premeditata in derularea unei actiuni. Este definita ca fiind „spontana”, dar se poate privi si altfel, in functie de timpul care s-a scurs de la incoltirea primei idei de crima, pana la infaptuirea ei: 1 minut, 1 ora? Ce e spontan? Ce e premeditat? Dar sa nu insistam, caci aici exista definitii foarte clare. Si, ca orice este si vine din partea omului, ramane cu o indiscutabila valoare de relativ. Un relativ atat de infinit, atat de frustrant, atat de enervant, ca te apuca dracii la un moment dat. Totul este relativ. Asta suna a neputinta. Si asta duce la frustrare. Cu ani in urma, 2-3 ani in urma, nici macar nu stiam ca exista cuvantul frustrare. OK, il stiam, dar il ignoram, nu ii constientizam continutul. Acum, acest cuvant a devenit un fel de lege, este folosit pentru a jigni, pentru a ironiza, pentru a lovi. Un frustrat catre un altul. Care este mai frustrat decat celalalt? Ce este frustrarea totusi? De unde provine? Unde conduce? Cum se poate controla? Cum se poate directiona pozitiv? M-ar interesa etimologia cuvantului, mai mult ca sigur o voi gasi in wikipedia. Este un cuvant care suna cam la fel in toate limbile cat de cat cunoscute omului de nivel mediu: the frustration, la frustration, die Frustation, el….
Se vorbeste, din ce in ce mai mult, de blazare, de rutina. Nu e totusi un paradox? Adica omul creaza o societate de consum cat mai diversificata, totul este axat pe a vinde, a cumpara. Ca sa poata face fata ritmului inventat si impus tot de el, impotriva lui (a se retine: impotriva lui!!!), uita sa traiasca. Cum? Pur si simplu: isi intra in rutina ucigatoare si teama de un milion de motive inventate (a se retine: inventate!) nu il va scoate din cercul vicios creat tot de el. Ma urmaresc pe mine insumi si simt ca mai am putin sa inchid cercul. Nu foarte putin, prin spatiul ramas mai poate iesi unu-doi elefanti burtoshi, dar….. sunt pe poteca din cerc. Si stau si analizez fiecare minut din jurul meu. Al meu si al unora pe care ii cunosc si ii consider un pic apropiati. Nu sufleteste, pentru ca asa ceva se pare ca nu prea gasim in viata asta (e vorba de mine aici, a se retine: de mine!), dar asa, ca dialog, ca schimb de opinii sporadice, ca activitati. Imi vine sa urlu. Totusi nu voi urla, ci voi gasi o solutie. Ce lipsete omului care traieste o viata intreaga incorsetat doar in dorinte si tentative? Curajul! E simplu! Se numeste curaj. Nu obligatia fata de familie, rude, vecini, prieteni. Se numeste simplu: curaj! Cei care evita sa recunoasca acest lucru, vor ramane in veci niste demagogi. Desigur ca voi fi aratat cu degetul, caci eu in fond nu fac altceva decat sa pun degetul pe o rana deschisa. Dar, Doamne, totul este atat de simplu. Am invatat sa nu urasc. Cred ca am invatat si reusesc sa nu judec. Dar totusi il judec cu voce tare pe acela care nu inceteaza sa fie demagog, pe acela care vine si mi se plange de rutina, pe acela care inventeaza permanent niste motive care nici macar nu exista. Doar pentru a-si ascunde lasitatea. Pentru a pune perdea peste comoditatea vietii lui. Pentru a masca lipsa de curaj. Pentru a ignora responsabilitatea….. ups…. responsabilitate. Ce este de fapt responsabilitatea? Cine si fata de cine se simte responsabil? De ce ne simtim responsabili? De ce atunci cand nu avem curaj, dam vina pe responsabilitate? Pe constiinta?! Omul este, prin definitie, un egoist. Un permanent interesat. Este o teorie pe care o urasc, dar releva un adevar mai mult decat suprem. Nici eu nu accept intotdeauna si in orice context teoria interesului absolut care sta in insasi natura umana. Mi-as dori sa citesc acum „caiet proscris”, dar nu cred ca am pastrat cartea si habar nu am numele autoarei. Imi doresc atat de putin, dar ar trebui sa fac atat de mult pentru a avea acel „putin”. Termeni relativi, absolut relativi. De ce nu renunt la tot ce am si plec? As pleca cu o suma maricica de bani in buzunar, ar fi un start. De ce nu o fac? De ce doar inca visez la asta?
Vreau sa analizez aceasta boala, pentru ca dureaza de prea multi ani si va exploda. Sau eu voi muri prea curand. Ma simt foarte ranita de un om. Urasc starea asta. Nu il urasc pe el, nicidecum. Atata stie, atata poate. Urasc faptul ca ma simt ranita de el, urasc faptul ca prapastia este atat de adanca si ca intre noi se afla un ocean universal pe care el nu il va trece niciodata. Iar eu nu am de ce sa vreau sa il trec, tocmai pentru ca malul pe care se afla el este prea paralel, prea drept, prea cu inceput si sfarsit, in timp ce al meu este o dantelarie permanenta, ale carei capete nu le zaresc…..

2006

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

POSTS

clicks

  • 4,286 visits
July 2008
M T W T F S S
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031  

I'm just starting out; leave me a comment or a like :)

Top Clicks

  • None

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 88 other subscribers
The Big Day29/11/2012
The big day is here.
%d bloggers like this: