O ALTFEL de călătorie. Atunci, acolo, de ieri spre azi: Cheia, Muntele Roșu, Ciucaș, Zăganu, Babeș, Tigăi …. scrisoare pentru mama mea

Leave a comment

26/08/2012 by Ironman Coach

<!–
/* Font Definitions */
@font-face
{font-family:Arial;
panose-1:2 11 6 4 2 2 2 2 2 4;
mso-font-charset:0;
mso-generic-font-family:auto;
mso-font-pitch:variable;
mso-font-signature:3 0 0 0 1 0;}
@font-face
{font-family:Calibri;
panose-1:2 15 5 2 2 2 4 3 2 4;
mso-font-charset:0;
mso-generic-font-family:auto;
mso-font-pitch:variable;
mso-font-signature:3 0 0 0 1 0;}
/* Style Definitions */
p.MsoNormal, li.MsoNormal, div.MsoNormal
{mso-style-parent:"";
margin-top:0cm;
margin-right:0cm;
margin-bottom:10.0pt;
margin-left:0cm;
line-height:115%;
mso-pagination:widow-orphan;
font-size:11.0pt;
mso-bidi-font-size:16.0pt;
font-family:"Times New Roman";
mso-ascii-font-family:Arial;
mso-fareast-font-family:Calibri;
mso-hansi-font-family:Arial;
mso-bidi-font-family:"Times New Roman";
mso-ansi-language:RO;
font-weight:bold;
mso-bidi-font-weight:normal;}
@page Section1
{size:612.0pt 792.0pt;
margin:72.0pt 90.0pt 72.0pt 90.0pt;
mso-header-margin:36.0pt;
mso-footer-margin:36.0pt;
mso-paper-source:0;}
div.Section1
{page:Section1;}

–>

Sâmbătă, 25 august 2012
Dragă mamă,
Da, nu ar fi trebuit să merg azi acolo și să cotrobăi cu atâta
insistență prin intensitatea copilăriei mele și a tinereții tale. Uimitor câte
detalii mi-au revenit în minte, ca și cum s-ar fi întâmplat doar zilele
trecute.
Să știi că cele două sfetnice uriașe, din alabastru masiv, fabricate în
Fabrica de Alabastru a familiei tale și donate Mânăstirii, sunt încă acolo.
Impresionant. 

update 16.09.2012: 
 Am revenit aici joi, pe 13 septembrie. Am intrat în biserica mânăstirii. Era un călugăr înăuntru, care ștergea minuțios praful pe peste tot. A ieșit afară la un moment dat. Am fotografiat tot ce se putea, interesul crescând fiind pentru cele două sfetnice care să tot aibă aproape 3 m înălțime. Seara, în cameră, primul gest a fost să golesc cardul de memorie din aparatul de foto și să analizez fotografiile în liniște. Am regăsit 4 foldere vechi, de prin ianuariea și iunie, fiind un card de 16 GB. Dar nici urmă de fotografiile pe care tocmai le făcusem în interior ….. Mi s-a părut mult prea ciudat și nu am insistat, de fapt nici nu am mai intrat în biserică. E greu să comentez așa ceva. Scrie și anul donației: 1935. Aveai trei anișori pe-atunci. Dar
nu se știe din ce timpuri acest tărâm, odinioară de vis, actualmente de coșmar,
a intrat în filele de poveste a familiei voastre de burghezi. Și implicit în
propriul meu eu ….
 Draga mea mamă, n-o să-ți vină să crezi pe unde am ajuns, doamneeeee
…… Știi fotografia aceea a ta, când erai o copiliță de cinci ani, deci în
1937, făcută pe un gard din lemn, pe un drum prăfuit și idilic, având în spate
tot lanțul muntos Zăganu? Știi și fotografia cu mine, tot la cinci ani, deci în
1972, pe care mi-ai făcut-o pe același gard, în aceeași poziție, cu aceeași
panoramă de fundal? Gardul nu mai există. Drumul există, la fel de prăfuit și
limitat pe ambele părți, dar de data asta nu mai există fânețele acelea
îngijite și dătătoare de sentimente absolut mirifice care te făceau să te
gândești la libertate și viață frumoasă. Pe stânga drumului, cum vii dinspre
sat și te îndrepți spre drumul ce te conduce spre pășunea vacilor de la poalele
Muntelui Zăganu, unde se întindea șerpuind gardul din lemn, construit în cea
mai simplă, dar eficientă manieră, se întind acum multe vile de lux. Ce-i
drept, frumos colorate, dar au ucis întregul spirit al naturii și spațiului.
Din păcate,
nu am găsit nici un loc potrivit să pot face fotografia cu Zăganul,
priveliștea fiind acoperită de acoperișuri ale clădirilor nepermis de
înalte.
Câini de pază încep să latre turbat la oricine trece pe drum, parcă în spiritul unei țări unde furatul și criminalitatea au devenit normalitatea pentru care România devine vestită și în alte țări. În
dreapta, alte vile. Totul este o aglomerație criminală de cutii betonate,
frumos vopsite și colorat ornamentate pe exterior. În anii copilăriei mele și
în anii copilăriei tale, pe aceste meleaguri nu existau mașini. Urăsc mașinile,
doamne! Sunt esența autodistrugerii rasei umane. Familia voastră pleca cu șirul
de căruțe cu coviltir, tocmai din Galați, pentru a-și petrece verile pe la
casele și gazdele din acest sat cuibărit printre munți. Cu tot personalul de serviciu din gospodărie, cu alimente. Stăteați acolo toată
vara, trei luni, nu? Parcă așa îmi aduc aminte din povestirile tale zgârcite.
Doamne, de ce nu ai vorbit mai mult cu mine, de ce?
Satul nu mai începe acolo, imediat după pod. Nici vorbă. Începe cu trei (!!) kilometri mai înainte, practic s-a mai dezvoltat un sat cel puțin la fel
de lung precum satul copilăriilor noastre. Este greu de imaginat, greu de
crezut, câte s-au mai întâmplat în ultimii 30 de ani pe-acolo …..
Casa aceea mare, cu grădină generoasă în față, cu cerdac mare, pe care
ți-ar fi plăcut să o cumperi, mamă …. există încă, uite-o!


În exact aceeași stare de
acum 30 de ani, de când o știu eu. Nu prea pare să se fi ocupat cineva de ea.
Nu se zărea nicio mișcare acolo. Știu că n-ai fi avut bani să o cumperi, de
unde bani, când noi abia supraviețuiam la limita subzistenței? Nu mi-ai spus
niciodată cât de mult, dar cu siguranță că îți doreai enorm de mult să avem un
loc al nostru aici, în acest tărâm ce nu părea să ajungă a fi nimicit de falsa
civilizație. Update 13.09.2012: Astăzi era o tânără prin curte, culegea merele picate pe jos din copacul din dreapta. Brondă, cu părul lung, să fii avut sub 30 de ani. M-am oprit, aș fi întrebat despre casă. Dar n-am făcut-o. S-a uitat la mine. Cine s-ar fi oprit în fața unei asemenea case? Am trecut mai departe și am început să fotografiez curcile albe care puseseră stăpânire pe șosea. Femeia a ieșit din curte, a încuiat și a dispărut, pe lângă mine, pe drumul ce urcă spre dreapta.

 Vila unde se caza Ceaușescu, o mai știi? Doamne, și acolo aveați o
fotografie, prin anii 30, chiar pe pajiște în față, când nu exista gard. În
fotografie tronează, prin statura-i corpolentă, bunica ta, care niciodată nu a
învățat românește. Ce amintiri …. mai știi când am stat și noi acolo și am
avut cameră la etaj, aia cu balcon și cu baia aia imensă, cu faianță albastră?
Și cofetarul stațiunii ne aducea o înghețată ucigător de bună, cum nu am mai
mâncat niciodată în viața mea până acum, îți poți imagina așa ceva? Anexa aceea
din lemn, construită lângă vila de protocol, unde mai stăteam noi uneori, când
mai reușeai să plătești o prelungire de sejur și ne prindea septembrie tot la
munte, după ce stătusem deja o lună de zile … anexa aceea din scândură, cu
camerele în care încăpeau doar două paturi imense, înalte și foarte moi,
adăpostită tot timpul de o umbră rece, avea un iz aparte, era un loc cu totul
deosebit. Bine, de regulă acolo nu stăteam mai mult de 4-5 zile, dacă îmi
reamintesc corect. Ce departe era de sat ….. Ei bine, anexa aceea din
scândură nu mai există. Există doar vila centrală fostă de protocol, pe care o
administra Geta, și vila cealaltă, unde probabil se caza suita prezidențială.
Mi-aduc aminte de salonul de la parter, lung, cu masa aceea lungă și cu tot
felul de animale și păsări împăiate pe peste tot. Cu pereții jumate zid –
jumate geam acoperit de perdeluțe albe, fine, din dantelă. Complexul este acum
încercuit de un gard absolut hidos, din lemn maro închis, înalt de peste 2 m,
astfel încât să nu pătrundă nicio privire în interior. Acolo unde era bariera,
acum este poarta și totul, absolut totul este înconjurat de acest gard, așa că
complexul este separat brutal și de pădurea din dreapta, rămasă aceeași, pe aia
se pare că nu a nenorocito nimeni …..

Aleea lungă, asfaltată, prima alee lungă asfaltată care se face pe
dreapta,  după curba dublă, la
aprox. 100 de m după ce treci de podul care face intrarea în satul vechi și
care urcă spre vilele lui Ceaușescu (nu știu cum să le denumesc altfel) …. uite-o, o recunoști?

Când eram mică, mi se părea enormă. Era un fel de mister să ajung acolo sus, în moțul ei, de unde am făcut acum această fotografie, la distanță de 30 și ceva de ani …… incredibil cât de radical de schimbate sunt percepțiile. Paralel cu șarpele
asfaltat, pe ambele părți, sunt aleile acelea ierboase, late. Copil fiind, acolo
ne petreceam o foarte mare a timpului de peste zi. Copacii erau mititei și
umbra lor nu ajungea să acopere, așa cum o face astăzi, 30 de ani mai târziu,
perimetrul aleii. Acolo am învățat să sar coarda, de una singură, în timp ce
tu, în tăcere deplină, croșetai și tricotai pentru mine sau pentru bani. Aveai
o anumită bancă a ta pe care ne fixam ”sejurul de peste zi” și stăteam acolo
ore-ntregi. De acolo, privind la stânga, vedeai spatele golaș al Muntelui
Babeș, de unde ne aprovizionam cu afine an de an. 

Se vedeau, răsfirate precum
perlele dintr-un șirag rupt pe neașteptate, oile, marile turme de oi. Ei bine,
dragă mamă, Babeșul nu mai este atât de golaș și nici copacul acela trăznit, de
la liziera pădurii, nu se mai zărește de jos. Dar, din păcate, a căzut pradă
unui incendiu distrugător nu mai departe de săptămâna trecută (se văd versanții înnegriți). O femeie de la
care am cumpărat afine mi-a povestit că focul a fost pus de oieri. Ea spune că
oierii aruncă vina pe cei care culeg afine. Ce interes să aibă culegătorul de
afine, din moment ce din produsul natural al muntelui el trăiește? Cică ocolul
silvic îi plătește pe oieri să curețe muntele din când în când, de tot felul de
bălării. Mi-a spus denumirea vegetației, dar nu am reținut termenul. Oierii cică au
luat banii și, de lene, ca să nu mai aibă ce curăța, au dat foc
. Și a ars, și
acum mai fumega. Pompierii nu au intervenit.  E trist, mamă, ce se întâmplă, ai fi plâns, așa cum am plâns
și eu, că doar vară de vară, timp de 20 de ani, am urmărit pe-acolo cărările
întortocheate și ascunse făcuse de afiniști, urcând până sus, pe creastă,
trecând prin pădurea deasă de la bază, de copacul trăznit și luînd la rând, pas
cu pas, petecele mari de pământ pe unde râmau porcii mistreți. Petreceam câte o
zi pe versantul Babeșului, culegând afine, coacăze sau pur și simplu colindând
hai-hui, în pantaloni scurți, bascheți și cu o pălărie pe cap. Timpuri de roman
….

Dar revenind la locul ”sejurului nostru diurnic”: peste tot erau
fânețe. Acum sunt câteva pensiuni. ”La Rosa” – una dintre ele. Totul pentru bani. Pe atunci erau suprafețe întinse de flori de câmp, pe care le parcurgeam amândouă de
sute de ori pe vară. Era un paradis, nicio îngrădire. Eu alergam pe-acolo, jucam mingea, stăteam și citeam,
culegeam margarete și făceam coronițe. Undeva, apoape de banca ta, pajiștea
largă era întreruptă de un fel de vale, avea mai degrabă aspect de tranșee, dar
prin trecerea anilor se molcomise și pentru mine era o reală aventură să alerg
de pe o parte a pajiștei spre cealaltă, traversând în viteză poticnită valea
aceea în care, dacă aș fi staționat, nu m-aș mai fi lăsat văzută de nimeni.
Eram singurul copil prin zonă, legat de un cordon ombilical nevăzut, de mama
sa, care alesese o existență mai degrabă izolată. Pășeam disciplinat pe
potecile făcute de proprietarii fânețelor, pentru a nu le încurca ierburile
înalte de aproape jumate de metru. 

De câteva ori am ieșit și eu la cosit. Și la
întors fânul. Și totul mirosea a natural, a curat, era viață adevărată,
muncită, dar cu satisfacții ce nu pot fi contorizate în niciun termen
descoperit de vocabularul omenesc. Era paradisul tăcut și ”sărac” în care și tu
și eu am crescut, vară de vară. Știam fiecare mușuroi, fiecare podeț, fiecare
potecuță, fiecare proprietar de fânețe. Era o liniște debordantă, muzica
noastră era cea a sunetelor pe care unduirea aerului o emite când trec
libelulele în zbor. Era mirific.  Știam exact pajiștile care într-un târziu de septembrie aveau
să fie invadate de movuliul brândușelor de toamnă, o floare extrem de delicată
și suavă. 

Aleile alea paralele cu asfaltul, presărate cu bănci, erau îngijite,
aveau pietricele mici, albe, catralioane de pietricele mici alba, așternute
precum un preș peste pământul maro. Așa că nici când ploua acolo nu era noroi
și se putea merge. Marginile drumului erau și ele întreținute prin borduri
delicate, albe, de max. 5 sau 8 cm înălțime. Acum, acolo unde nu a fost
distrus, totul e acoperit de iarbă sălbatecă, nimeni nu mai îngrijește absolut
nimic, în numele ”naturalului” prost înțeles și a unei atitudini motivată doar
de lene și dezinteres
. Fânețele oamenilor erau îngrijite cum doar în Alpii
Austrieci sau Elvețieni mai vezi
. Ei da, dar acolo MAI VEZI ȘI ASTĂZI!! Acum ….. mamă dragă, aproape nimeni nu mai iese la
cosit

În cele câteva ore cât am bântuit prin sat, căutând și recunoscând cu
ochii și cu sufletul pajiștile sătenilor de odinioară, nu am văzut nicio căpiță
de fân, nicio căruță gemând sub greutatea fânului nu a trecut pe drum, nicio
mișcare care să amintească măcar de forfota muncilor de vară care cuprindeau
satul în urmă cu 30-40 de ani.

Ei bine, pe dreapta acestor alei au apărut niște vile imense pe post de
pensiuni. ”La Rosa” și ”Redford”. În timp ce pe partea stângă, clădirile vechi
au rămas exact cum erau, doar percepțiile mele asupra lor și a drumurilor
prăfuite de acolo este alta. În copilărie, mi se părea totul foarte mare și
intens. Acum, mi se pare totul mic și oropsit. Am recunoscut și gospodăria
acelei femei sărmane care avea o fată îmbolnăvită și pe care o mai scotea la
plimbare prin sat, în roaba din grajd, căci nu avea nici căruț, nici altceva cu
roți. Fata i se născuse normală, ca și mine, era cu 2-3 mai mare cred. Din ce
mi-aduc aminte, fusese nenorocită pe viață de un medic care îi administrase nu
știu ce vaccin, la o gripă banală. Și o transformase într-o legumă în care doar
inima mai pulsa, neavând însă niciun control asupra propriului aparat
locomotor. Am fost la ei în ogradă, dar nu mai știu de ce și de ce doar într-o
vară.
Peste o bună parte din fânețele din stânga, dar mai aproape de locul
unde șoseaua începe să urce precum o imensă trambulină, au răsărit niște
căsoaie. Sentimentul care te cuprinde vizitând locul din ziua de astăzi: omul a
luptat și luptă în continuare pentru propriul fals confort în totalul detriment al naturii, ca și
materie primă de confort.
Micul muzeu de floră locală, ultima căsuță pe dreapta, este cu
siguranță tot casa cuiva. Apare ca o reședință absolut șarmantă, ascunsă puțin
în spatele vegetației care a crescut de jur împrejur.
Știi cele două cupole de satelit care au făcut mare vâlvă ….. doamne,
ce proiect gigant pentru un sat atât de neînsemnat. 

Un proiect mai mare decât
satul, făcut de japonezi. În ce an să fi fost? Să fi avut eu zece anișori, deci
prin 1977? Zona a fost încercuită, s-a muncit într-un ritm drăcesc, cred că de
la o vară la alta cele două ”farfurii” albe erau deja plasate. Ocazie cu care
au apărut în sat și primele blocuri. Dar au avut decența să le facă mici,
neostentative, au doar două etaje. Desigur, că urâte, comuniste, dar era
confortul pentru care mulți și-ar fi dat o mână pe-atunci. Mai știi, că peste
alți vreo 8 ani de zile, Corina Iosif, fata dirigintelui poștei locale, se
măritase și se mutase acolo …. ce schimbare era pe-atunci! De neimaginat.
Eram de-o vârstă amândouă, cu siguranță că tanti Natalița, mama ei, nu mai
trăiește …. dar scriu mai încolo de asta.

Nu știu câți alți nebuni se mai aventurau pe pajiștile întinse din
jurul cupolelor. Dar tu, cu mine după fusta ta, cu siguranță nu te-ai simțit
intimidată și în fiecare vară îți vedeai de plimbările de-acolo. Înconjuram
micul lac din apropiere, pe o potecă foarte subțire ce ducea direct spre gardul
de împrejmuire al zonei declarată înterzisă. Coteam apoi la stânga, traversam
pajiștea și la liziera pădurii de acolo, pe o buturugă mare, stăteam uneori mai
mult timp. 

Îmi plăcea să mă prăvălesc de acolo jos la vale. Ce nebunie! Mă
culcam la pământ sus în vârf, de lângă buturuga pe care stăteai și dădeam liber
corpului meu să se rostogolească singur până se oprea. Nu-mi amintesc reacțiile
tale
. Mi-amintesc doar că făceam toate nebuniile din lume și le împărțeam doar
cu singurătatea. Universul meu erai doar tu. Timpul petrecut vara pe aceste
meleaguri erau pentru tine, cu siguranță, singura insula de socializare, căci
în fiecare zi aproape mergeam la cineva, vorbeai cu cineva din sat ore-n șir,
te știa tot satul și noi știam aproape tot satul și toate poveștile.

Cum a fost povestea soldatului care își cumpărase o căsuță din lemn,
d-aia de o iei cu o macara și o pui oriunde. Săracu! Cică era soldat al Armatei
Române și nu avea voie să aibă nimic în proprietate privată, așa că mai-marii
armatei i-au distrus căsuța într-o oră și despre el nu a mai auzit nimeni
nimic. Mă uitam și azi la locul unde și-o pusese ….. istorii și destine.
Nu ai mai recunoaște nici vila aceea burgheză, aflată chiar la
începutul aleii asfaltate …. aia de o descriam mai sus, care urca misterios
și mistic spre complexul ceaușeștilor …. și pe care azi, după 30 și ceva de
ani, am urcat-o cu bicicleta! Cred că aș fi fost de 100 de ori mai fericită să
am o bicicletă atunci, copil fiind și cutreierând această bucățică de planetă
…. deși, stând strâmb și judecând drept, am fost un copil docil, cuminte, aveam
mici dorințe, dar știam că nu se poate și niciodată nu ceream ce nu se poate și
nu sufeream pentru că alți copii aveau și bicicletă, și bani de buzunar, și
portocale de sărbători, pantofi noi și ….. tați, bunici, frați, surori,
prieteni ….. Revenind la vilă … inițial se numise Anca sau Ancuța și care,
conform legendei locale, fusese construită de un bogătaș îndrăgostit pentru
iubita lui, Anca. Exista în pod un frontispiciu cu numele inițial, mai știi?
Habar nu am de ce și cine sau când a schimbat Anca pe Liliana, nu cunosc
povestea detaliată. Când eram eu o mică Anca, vila fusese redenumită Liliana și
la parter era dispeceratul de cazare al acelor vremuri. Și acolo te știa toată
lumea, nu știu cum reaușeai să te bagi pe sub pielea tuturor și să deschizi
absolut orice ușă ai fi avut nevoie să deschizi (la polul opus, mă aflu eu).
Intrarea în această bijuterie arhitecturală este o ușă dublă, arcuită perfect,
precum o jumătate de ou imens, cu un toc lat, din lemn masiv, dur, de culoare
închisă. Clădirea e construită din piatră de râu, cărămidă și lemn, geamurile
de jos sunt micuțe și au un grilaj foarte solid și simplu, din fier forjat. În
stânga, trepte din piatră și marmură duc spre un iatac al unei domnițe adorate:
o cameră charmantă cu un balconaș la fel de charmant, ce ofera o panoramă de
vis asupra fânețelor și pădurilor, ulterior asupra șarpelui de asfalt ce se
strecura precum o rană printre verdele natural al colțului de paradis. Îți
doreai atât de mult să putem sta măcar o dată în camera aceea de prințesă. Vila
era cu circuit închis, nu se făceau cazări în ea. Era un fel de vilă de
protocol. Nu știu cum, dar ai reușit și am stat acolo vreo două sau trei veri,
nu mai știu. O locație de vis, care respira cu totul alt sentiment decât
dormitorul ceușeștilor, cu baia aia imensă ….. Vila Liliana este acum
proprietate privată și are la poartă un număr de identificare. Gazonul bine
întreținut, chiar era un domn mai în vârstă care îl tundea cu o mașinărie
electrică. Treptele puțin deteriorate, câteva plăci din înălțimea lor erau
căzute. În spatele vilei era un loc cu totul și cu totul special pentru mine: o
grotă construită din pietre mari puse aparent neglijent una peste alta. Era ca
un iglu pe care mă cățăram cu o ardoare trepidantă de fiecare dată. Cățăratul
era, pentru mine, esența însăși a vieții. Brazi, garduri, poduri, orice putea
fi cățărat ”cădea victimă” mâinilor și picioarelor mele, ca să nu mai zic și de
entuziasmul cu care acestea erau supra-încărcate de fiecare dată.
Dispensarul, adică clădirea aceea veche, cu podele din scândură, de
lângă vila Liliana, există încă. Tot proprietate privată. Vis-a-vis, clădirea
mare, albă, care servea drept cămin cultural – cu o bibliotecă impresionantă
unde eu eram abonat fidel din fiecare vară după ce învățasem tainele
abecedarului, fiind probabil singurul copil abonat la cărți pe timp de vacanță,
cu atât mai mult singurul copil-turist care își dorea să împrumute cărți
de-acolo! – și cantină pentru tabere școlare, a fost renovată, e tot albă, are
și o aripă nouă, modernă. Este sala de sport a satului, Muzeul Natural (nu știu
exact cum îi spune).
Și reședința aceea oarecum aparte, vis-a-vis de terenul care odinioară se
știa că este al poștei, dar de fapt era al familiei tale și pe care exista o
dispută de proprietate prin anii 80 și unde eu mi-am rupt picioarele și mi-am
spart plămânii jucând fotbal cu echipa de fotbal de juniori care venea vara în
cantonament acolo …. ce teren generos de jucat cu mingea, doamne!! Mai știi
că antrenorul băieților spunea că sunt mai bună la fotbal decât mai mult de
jumătate din echipa lui? Ce vremuri …. dar nu exista fotbal feminin. Clădirea
aceea, unde se organizau cantonamente și tabere școlare pare părăsită și
neiubită de nimeni. E ca un castelaș în miniatură, totuși nimeni nu s-a ocupat
de ea și imensa pajiște pe care este înălțată. Lângă ea, pe locul unde în
copilăria mea se construise un fel de hală din scândură, lemn vopsit în maro
închis, unde micii sportivi serveau masa la mese lungi, de tabără, urlau acum
manele. Era singurul punct de poluare fonică și mentală care m-a pocnit pe
parcursul acestei zile dintre vis și realitate.
Gospodăria lui Tanti Lucreția – vraciul satului pe atunci și decedată
de mulți ani – a rămas la fel. Nu mai știu dacă cișmeaua din curte există, nu
m-am dus să mă uit lângă gard, eram prea luată de valul amintirilor. În grajdul
lor am văzut eu pentru prima oară boboci de rață abia născuți, ce minunăție!
Casa pe care o construiseră atunci pentru copii arăta puțin modernizată,
apetisantă și era despărțită de un gard ferm de vechea gospodărie.
Luînd-o la dreapta pe lângă casa lui Tanti Lucreția, pe drumul care
odinioară urca spre gospodăria familiei Munteanu – Margareta Munteanu, sau
Tanti Reta, cum o știam eu, o femeie tare, tare aprigă, ca tine, care a
administrat cu mână de fier toată viața ei întreg complexul Zăganu, muncind pe
brânci și fiind una dintre principalele verigi care probabil te atrăgeau an de
an aici -, nu neplăcută mi-a fost surpriza să văd halul în care fusese
prelucrat drumul în urcare. Pot înțelege căutarea unor soluții ca drumurile
dintre case să nu mai fie noroioase pe timp de ploi, astfel încât să nu mai
circuli pe-acolo cu cizme de cauciuc sau să te simți ca în Evul Mediu
îndepărtat din cauza mizeriei, dar nu pot înțelege bătaia de joc făcută pe
bani. Mai ales aia făcută pe bani. Drumul a fost acoperit de niște dale imense
din beton, cam 2-3 x 0,7 m. Puse una după alta, arată ca o șenilă de tanc. Am
urcat cu bicicleta pe-acolo, îndreptându-mă spre gospodăria lui Tanti Reta.
Știam sigur că ea nu mai trăia, dar nu puteam să nu merg în locul unde mi se
construise o parte din viața mea de copil. Acolo văzusem ce înseamnă viața la
sat, reală. Tanti Reta era o femeie singură, extrem, dar extrem de muncitoare,
din cauză că era foarte aprigă la mânie și puțin cam spurcată la gură nu prea
se înțelegea cu multă lume, avea o soră mai grasă și mai leneșă care avea o
altă casă, în aceeași curte, dar mai jos pe deal, le despărțeau vreo 40 de m.
Acum, cele două case sunt gospodării independente, despărțite printr-un gard.
Casa surorii e cam în aceeași stare, în schimb casa lui Tanti Reta ….. este
renașterea în persoană! Nu mai este absolut nimic de recunoscut. Nici vorbă de
cotețe sau grădină de verdeață, toaletă în curte și cișmea. Spațiul a devenit
per ansamblu extrem de mic în favoarea unei case imense. Totul este din lemn de
culoare închisă, foarte înalt, impozant, iarbă verde în restul de poiană care a
mai rămas. Nu se mai recunoaște nimic din ce a fost: verandă mare, deschisă,
bucătărie în curte, cotețele și mizeria aferentă, locul de depozitat lemnele
…. totul a murit. Desigur că dacă aș fi găsit totul în aceeași stare ca pe
vremea copilăriei mele, aș fi fost mai deziluzionată. Dar totuși, schimbarea
este atât de atroce, încât m-a străpuns prin toți rărunchii.
Dragă mamă, mai știi aleea aceea lungă către Mânăstire? Era expusă,
lungă, însorită. Apoi s-au plant brăduți pe ea. Dacă mă întrebi pe mine, poate
că aveam 7-8 anișori. Mi-ajungeau până pe la gleznele mele neastâmpărate. Îmi
plăcea când ne abăteam pe la mânăstire, acolo în spate este încă robinetul cu
apă din care era musai să bem de fiecare dată, după care intram în cimitirul
din spatele complexului. Nu mi-ai spus niciodată ce te atrăgea spre acel
cimitir, dacă exista cineva acolo pe care să fi cunoscut sau să fi avut vreo
legătură. Apoi, după ce au plantat brăduții meniți să crească în 20-30 de ani,
au pus o poartă mare, grea. Ei bine, poarta aceea din lemn masiv nu mai există la intrarea pe
alee, au rămas doar stâlpii, dar există o poartă chiar la intrarea în mânăstire. 

Cele două șiruri de
brazi, pe stânga și pe dreapta aleii, au crescut, desigur, astfel că drumul
este acum o mică excursie ascunsă de umbra falnicilor tulpini cu brațe verzi.
Din păcate, aleea a fost și ea betonată, au renunțat la drumul de pământ oranamentat
pe atunci într-un fel destul de charmant al locului, cu piatră albă. Aceea era
metoda de a evita nămolul provenit din pământul înmuiat de ploi și zloată.
Acum, peste tot, se folosește crudul asfalt, care ucide totul sub el. Îmi pare
atât de rău că nu te pot lua de mână să pășim amândouă pe aleea împădurită și
umbrită, să te duc să mai pui mâna pe cele două sfetnice de alabastru, de care
te simțeai atât de legată sufletește ……

Am urmat din nou, după 30 și ceva de ani, Drumul Vacilor. Vai, ce tristețe la capătul lui….. Este același
drum de acum 30 și probabil 70 de ani, slavă cerului că nu l-au asfaltat.
Începe de la intrarea în sat spre dreapta, urcă spre mânăstire, trece de
mânăstire și urcă domol mai departe, prin soare, la un moment dat dinspre stânga
vine o altă bucată de drum dinspre complexul ceaușeștilor, dar ții drumul drept
înainte, pe lângă pădurice – apropos, în acea pădurice erau unii cu o mașină
albă, lată, care nu-mi dau seama cum ajunseseră printre copaci și mai ales DE
CE (?!?!?!?!?!) și care cu chiu cu vai au reușit să iasă la drum, după ceva
chinuială. La volan, un tip de șmecher la vreo 20 de ani, fuma sarcastic o
țigaretă. M-am abținut cu greu să-l întreb ce mama măsii lui căutase cu mașina
în pădure, când nu exista absolut nici un drum de acces și chiar nu exista
nimic în pădurea aceea, pentru numele lui Dumnezeu, abia de o poți parcurge cu
o bicicletă! Ocupanții ceilalți erau și ei prin jurul aceleiași vârste și în
spiritul aceleiași generații superficiale și indolente, educată doar în
spiritul distrugerii și a persiflării.
Drumul coboară apoi brusc, este doar o adâncitură de teren, urcând apoi
la fel de brusc și revenind la nivelul inițial. În adâncitura aceea, în stânga,
era odinioară o mlaștină mare din care se înălța, precum un câmp de sulițe, o
papură absolut superbă. 

Cred că toată copilăria am râvnit să pot ajunge și eu
la un fir de papură, dar nu aveai cum să ajungi până la vegetația gomoasă din
cauza mlaștinii care o înconjura precum un zid de apărare. Acum am trecut cu
bicicleta, în viteză și cu gândul încă șocat de mașina aceea care răsărise din
pădure …. așa că nu am mai observat starea mlaștinii copilăriei mele dar voi
reveni curând, cu un aparat foto și cu altă dispoziție emoțională. Ziua de azi
am întrerupt-o cam brusc, nu am rezistat emoțiilor și am plecat ….. Dar să
continui cu Drumul Vacilor. Se numea
așa pentru că pe aici plecau, în fiecare dimineață de vară, văcarii cu cireada
mare de vaci adunate toate din curtea fiecărui sătean. Dimineața la ora cinci,
vacile aveau rendez vous pe strada principală a satului, adunându-se toate
dintr-un instinct învățat din copilăria lor, strada principală fiind parcă
canalul de colectare al tuturor dobitoacelor dătătoare de lapte, trimise de
prin gospodăriile mai apropiate sau mai depărtate, care cum cocoțată pe unde se
nimerise. Erau mânate formal pe acest drum de macadam lung de aproximativ 4 km.
Treceau și ele, așa cum am trecut și eu astăzi și așa cum treceam și noi, mamă,
în urmă cu 30 și 40 de ani, pe lângă mânăstire, pe lângă reședința
prezidențială, pe lângă farfuriile imense pe care japonezii le plasaseră în
cuibărișul fânețelor, pe lângă gardul unde mamele noastre ne pozaseră la vârsta
de 5 ani, traversau un mic râu, mai urcau o pantă de 20-30 m, traversau
asfaltul drumului care făcea legătura spre Brașov / Ploiești și reintrau pe
macadam, pierzându-se apoi prin umbra pădurilor de foioase ce acopereau o mare
parte din drumul ce continua sinuos, în urcare deloc simțită, până la poalele
mărețului Zăganu. Rar întâlneam picior de om în această excursie a noastră care
începea după micul dejun și se termina după-amiaza târziu. Noi două făceam 2-3
ore până la Poiana Vacilor, o imensitate de pajiște alpină, căci pe drum
culegeam tipicar toate acele plante medicinale – 14 sorturi – pe care ulterior
le spălam, le uscam la soare și le luam cu noi la București, fiind băutura
zilnică a casei până la următoarea vacanță de vară. Te urmam fără mofturi,
habar nu am ce simțeam. Aceea era normalitatea copilăriei mele: tu și eu prin
pustiuri, peste coclauri, prin munți. Acum îmi dau seama câtă doză
incomensurabilă de curaj a zăcut în tine în toți acești ani și cât de puternică
trebuie să fi fost chemarea care te făcea să nu te temi de nimic rău ce ni s-ar
fi putut întâmpla.

Pentru prima oară în viață pășeam pe acest drum ce-mi amprentează de-a
dreptul sufletul, cu bicicleta. Da, mamă, incredibil, fata ta, pe bicicletă,
după atâția ani, prin aceste locuri …. este o realitate pe care nici măcar eu
nu o pot digera încă și mi-au înghețat degetele la cele aproape 30°C pe care
trebuie să le suport în cameră, scriind toate acestea. Habar nu am de ce-ți
scriu, este ceva mai puternic decât pot eu controla.
Desigur că am ajuns la Poiana Vacilor foarte repede și am avut
imagini-fulger de genul: de lângă piatra aceea am cules, în urmă cu 35 de ani,
un buchet întreg de țintaur – plantă medicinală că rară, un fel de nu-mă-uita
mai mare, de un roz splendid, care era un fel de aur pentru ficatul tău, mai
știi cât de greu o găseam și cum prețuiam fiecare firicel descoperit? -, o
coada-șoricelului, uite aici am căzut, aici am alergat, aici am văzut o
ciupercă roșie, imensă, acolo se umfla în pene o Pălăria Șarpelui, aici era să calc pe o salamandră …..
Spre marea mea uimire, Poiana Vacilor era aproape pustie. 

Când mergeam
noi două acolo, știi că cireada mare de vaci – să fi fost peste 100 oare? –
păștea mereu departe-departe în dreapta, spre peretele muntos, unde noi nu am
ajuns practic niciodată. Noi ne opream aici în dreapta, la max. 50 de m de
drum, puneai o păturică și stăteam la soare ore bune. Tu croșetai, ca să avem
ce mânca sau poate chiar pentru a pune bani deoparte pentru vacanța din anul
următor, eu citeam sau mă jucam cu mingea. Și atât. Nu mi-aduc aminte de
dialogurile noastre. Nu mi-aduc aminte să fi știut vreodată ce gândeai, ce te
aducea aici, de ce vară de vară reveneam aici. Târziu am aflat povestea
romantică care are legătură cu sosirea mea pe lume și cu vechea Cabană Ciucaș
din anii 60+. Dar nici măcar pe aceea nu o știu în subtilitățile ei. Ei, dar
nu-ți va veni să crezi ce am găsit în Poiana Vacilor, după atâta amar de vreme?
Mai știi când ne-a prins furtuna și la vreo 50 de m lângă un copac era un
adăpost făcut din trupuri subțiri de copaci și ramuri, unde avea loc să doarmă
un om? Era un adăpost de vreme rea construit de un văcar. Ne-am băgat acolo.
Există și acum adăpostul. Nu știu dacă exact același și dacă exact sub același
copac, dar oricum în același perimetru. Împrăștiate pe lângă drum, păscând sub
cele aproape 40°C de astăzi, 9 vaci brune cu alb își trăiau veacul. Lângă
adăpostul firav, un om. Un văcar. M-am dus la el. Nici măcar nu era din Cheia,
ci de prin Homorâciu. Toate cele 9 dobitoace erau ale lui. ”Sătenii nu mai dau
vacile la păscut, preferă să și le țină prin curte.” Da, mamă, dureros de
incredibil. Nu mai există acel ritual de dimineață și de seară, cu tot ce
implica el. Oamenii au renunțat la vitele din bătătură. Laptele se importă și
nici nu mai cred că are vreo legătură cu ugerul unei vaci adevărate, sincer.
Văcarul de astăzi mai staționează o săptămână, apoi se retrage cu animalele
spre casa lui. Deci locul va rămâne absolut pustiu și eu nu mai ajung încă o
dată acolo să mai stau de vorbă cu el și asta-mi rupe sufletul. Tare aș fi
făcut niște fotografii pe lângă povestea asta …. ce ghinion, să nu am eu
aparatul la mine.

I-am urat toate cele bune și am plecat mai departe pe macadam. Oare de
ce nu ai mers niciodată la Muntele Roșu și pe acest traseu? Niciodată nu am
știut ce este mai departe pe drum, mai departe de locul unde staționam noi.
Știam doar că de acolo începe pădurea și nu simțeam imboldul să mă duc de una
singură în ea, prin anii aceia mai existau urși și existau și victime. Este un
drum nebunesc de frumos, sălbatic, distorsionat și contorsionat de capriciile
vremii și de puterea șuvoaielor de ape ce coboară probabil la momentul topirii
zăpezilor. Este prin pădure, accidentat, urcă pieptiș, mai trebuie să treci
peste câțiva arbori doborâți fie de vânturi și furtuni, fie de seceta care a
pârlit aproape tot. Asudând la greu, cu bicicleta după mine, în aproximativ
trei sferturi de oră ajungeam la Muntele Roșu.
Dragă mamă, nu am uitat vreodată tot tumultul acela răspândit prin tot satul atunci când s-a început asfaltarea drumului spre Muntele Roșu. Cât de incredibil părea. Se turna asfalt negru, ieșeau aburii din smoală ….. au fost nevoie 30 de ani pentru a se ajunge la drumul inițial. Dar e mai prost și mai periculos decât drumul inițial.

Au fost necesari doar 30 de ani de indolență pentru a avea acum un real drum de kamikaze pe care și eu, cu un mountain bike full suspension, am întâmpinat greutăți în a-l parcuge. Nu se poate, pur și simplu nu se poate descrie halul de deteriorare al acestui drum, care, apropos, arăta mult mai bine, incomensurabil mai bine înainte de a fi fost asfaltat. Nu se pot descrie craterele și valurile succesive. 

Coborând pe acest drum am găsit și explicația de ce sus la Muntele Roșu erau doar 12 corturi și vreo maximum 20 de mașini, zona fiind practic pustie. În timp ce, pe vremurile noastre, zona era, toată vara, o intensă și permanentă tabără colorată, oamenii urcau aici pe jos, foarte puțini aveau mașini. S-a ales praful și pulberea de ceea ce ar fi putut să fie. Mai degrabă deranjează ceva distrus, decât ceva neînceput deloc și lăsat în mediul lui natural. 

(va urma, cu pozele pe care trebuie să le fac și cu restul descrierii, căci mai există destul)

– Complexul Cabana Ciucaș, fost orfelinat inaugurat de Regina Maria 
– Poiana Gâștelor
– Casa de unde luam miere
– hotelurile gemene
– oficiul poștal
– poliția locală
– magazinul universal
– cofetăria 
– bătaia din pădure – nu, bătaia NU e ruptă din rai, mamă!
– Cheița
– Valea Berii
– Zăganul – muntele
– Zăganul – ultimul vultur
– Zăganul – casa de odihnă
– drumul pe jos de la Mâneciu la Cheia
– arborele singuratic cu leagăn
– Babele la Sfat
– Ciucașul – muntele 

P.S. Mă îndoiesc tare rău că a reveni aici este o idee bună. Nu am încercat niciodată emoții atât de intense în legătură cu un trecut de care m-am considerat pe veci vindecată. Să renunț la cursa din 15 septembrie, să nu renunț …..

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

POSTS

clicks

  • 4,286 visits
August 2012
M T W T F S S
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031  

I'm just starting out; leave me a comment or a like :)

Top Clicks

  • None

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 88 other subscribers
The Big Day29/11/2012
The big day is here.
%d bloggers like this: