La croșetat pe munte. 40 de km, picioruș cu picioruș

1

09/05/2012 by Ironman Coach

Câtă lume mai știe, în
ziua de astăzi, ce înseamnă exact să croșetezi? În limbajul croșetătorilor, se
lucrează cu ”piciorușe mici” și ”piciorușe mari”. Am învățat această artă de la
probabil cea mai talentată femeie de pe Pământ: mama mea. Ca urmare, cunosc
acest meșteșug absolut senzațional, copilăria mea a fost adânc marcată de tot
ceea ce implică el.

Croșetatul diferă de tricotat.
Este mai migălos și se lucrează cu o singură unealtă, nu cu două, ca la
tricotat.
Ca să tricotezi un fular de 40 de
km îți poate lua … hai să zicem 150 de ore. La urma urmei, ai două andrele, nu doar un singur croșet.
Dar ca să croșetezi un fular de
40 de km îți ia dublu. Deci măcar 300 de ore.
Ei bine, cam așa și cu primul
maraton al vieții mele (42 km, 2.400 m diferență pozitivă acumulată de nivel). Fiecare pas făcut, alcătuiește traseul pe lungimea lui. Și la final, ai produsul finit: un maraton finalizat 🙂 Fiecare picioruș croșetat alcătuiește un rând. La capăt de rând întorci și începi iar cu piciorușe. Milioane de piciorușe pentru mii de rânduri care vor crea frumosul tău fular de 40 de km …. Tu alegi culorile, modelul, combinațiile, viteza, terminația, intervalele de repaos.
Dintr-un anumit punct de vedere, e puțin cam târziu să
mă apuc de maratoane, dar mă fac că nu știu chestia asta.
Deși pare un pic aiurea să ”ataci”
”atât de curând” o astfel de distanță (teama de un full marathon)
– vechimea mea în ale alergatului având doar câteva luni, cel mult jumătate de
an -, ceilalți spun că mai aiurea decât atât este să o începi printr-un maraton
montan! Dar acum, după ce l-am parcurs cu bine, mă felicit pentru această
alegere. 
Aș fi leșinat de plictiseală să ”croșetez pe asfalt” (!) Cred că acolo
aș fi avut realmente o problemă mentală. Dar cum eu mă regăsesc pe munte,
alergarea de sâmbătă a fost ceva foarte natural.  Pur și simplu a fost frumos. Ce nu poate fi frumos pe munte,
la urma urmei?! Muntele, natura în general este DIVINUL pe care omul îl distruge în mod sistematic…. Alergam pe-acolo pe culmi la un moment dat și mă gândeam că sunt
o norocoasă să ajung pe acele poteci și prin acele fânețe, unde nu aș fi ajuns
dacă nu aș fi alergat la Eco Marathon. Deși în acest week-end am uitat total de faptul că în ziua concursului colegii meu de grupă erau la examen, fiind ultima noastră sesiune studențească, acum mi-am adus aminte că pentru EcoMarathon mi-am amânat acest examen. Și nu regret.
Excelentă fotografia de mai sus!!!

Deși prognoza indica ploaie chiar
la start și apoi mai pe la orele două ale după-amiezii, norocul a fost maxim
din acest punct de vedere. A picurat un pic dimineață, înainte de ora 9 și
atât.

În ziua concursului, destul de
nefericită după o noapte scurtă – din cauza unor ocupanți extrem de gălăgioși
și needucați ai casei în care m-am cazat și care, conform tricourilor albastre
pe care le purtau toți duminică, la plecarea din locație, s-au dovedit a fi
chiar din marea echipă de voluntari (a big DISLIKE here!) -, m-am trezit pe la
șapte dimineața, m-am echipat și am plecat spre start, să îmi iau micul dejun
în Cabana Bradul, unde se cazaseră Sebi și Cornelia, din Baia Mare (ne știm de
la triatloanele de anul trecut). La micul dejun am avut o ciocolată fiebinte și
două pliculețe de supă cu tăiței chinezești. Altceva nici nu aveam, din păcate,
dar asta e altă poveste.
Din Cabana Bradul se vede direct
locul de start și finish. Când am ajuns eu, la șapte jumate, erau doar câțiva
oameni. Pe la ora opt a-nceput să se umple spațiul și pe la opt jumătate am
ieșit și eu afară. Lumea venea și se canaliza spre locul de start din toate
direcțiile. Dacă eram înscriși aproximativ 800 de oameni pentru cele două curse
– cea de 14 km și cea de 40 -, pe lângă acești 800 mai existau cel puțin alți
500, deci bănuiesc că Moeciu de Sus a suportat în aceste două zile de week-end
o populație de vreo mie cinci sute de oameni în plus. Senzațională transformare
de peisaj, dacă stai să o observi, satul fiind foarte mic.

Startul a fost punctual. Surorile
David, cele care organizează de trei ani acest eveniment cu tendințe de
mega-eveniment, au un stil mai abrupt, dar sunt foarte îndrăgite. Și sunt
foarte implicate. Organizarea denotă ceea ce nemții numesc ”dragostea pentru detalii”,
grija pentru concurenți și nevoile acestora, respectul pentru toți cei
implicați în organizare: voluntari, fotografi, săteni. Se simte SUFLETUL și PLĂCEREA de a oferi surprize și emoții! Ceea ce este destul de rar în ziua de astăzi, majoritatea concursurilor organizate de-a valma în ultimii 2-3 ani excelează prioritar prin tenta pur comercială, lipsa de comunicare și parțial lipsa de organizare.

Deși am plecat în primele 10
rânduri (cred), chiar aproape de baza podului, în primii doi kilometrii de asfalt am fost
depășită de 90% dintre concurenți. Ceeee noooostiiiim!!! Curgeau pe lângă mine precum mierea dintr-un
borcan înclinat. E mult prea pretențios să spun că îmi făcusem o strategie,
nici vorbă, chiar nu le am deloc cu strategiile. Obiectivul meu era foarte
limitat: să testez distanța. Desigur că mi-ar fi plăcut să nu abandonez și
timpul limită de 9 ore îmi permitea să visez că nu va fi nevoie să abandonez
dacă nu mă voi lăcomi în primii 25-30 de km. Asta însemna un foarte clar
”festina lente”. Așa că primii 25 de km trebuiau să fie ”de socializare”, chiar
dacă aș fi rămas coada plutonului celor 800 de participanți.

Recunosc că mi-e ciudă să fiu
atât de lentă, dar nu le-am avut niciodată cu viteza. Primii 3-4 kilometri
sunt întotdeauna cei ai melcului și într-un concurs chiar contează începutul.
Știu asta de la concursurile de mountain bike, unde, dacă nu pornești mai din
față, ai cam pierdut primul pluton. Șansele de a-l ajunge sunt foarte reduse.
Doar cei cu adevărat geniali recuperează pierderile mari, iar eu nu am fost
niciodată genială la ceva.

Am măsurat asfaltul, pas cu pas,
mai mult de 2 km. Era soare, plăcut, aveam grijă să nu mă epuizez. După 2 km mă
și gândeam: ”na, că mai sunt 40!”

Intrarea pe traseul montan era
marcată de așteptatul la rând pentru trecerea unui podeț din lemn. Eh, aici parcă
aș schimba ceva …. aș da startul celor care fac distanța scurtă cu măcar 20
de minute mai devreme. Astfel nu s-ar mai încurca crosiștii de maratoniști și
viceversa. Recunosc că îmi scapă puțin rațiunea startului comun la două probe
pe un traseu comun, mai ales că acesta prespune o diferență foarte mare de
distanță. Din punctul meu de vedere, crosiștii buni au toate motivele să facă o
cursă de viteză care nu se compară cu viteza maratoniștilor buni, pentru că
aceștia din urmă mai au de alergat încă 26 de km după ce crosiștii au trecut de
finish. De ce să îi las pe crosiști să se încurce de maratoniști și invers, la
o adică? Nu știu. Ca să fie mai vesel, cu siguranță 🙂

<!–
/* Font Definitions */
@font-face
{font-family:Arial;
panose-1:2 11 6 4 2 2 2 2 2 4;
mso-font-charset:0;
mso-generic-font-family:auto;
mso-font-pitch:variable;
mso-font-signature:3 0 0 0 1 0;}
@font-face
{font-family:Times;
panose-1:2 0 5 0 0 0 0 0 0 0;
mso-font-charset:0;
mso-generic-font-family:auto;
mso-font-pitch:variable;
mso-font-signature:3 0 0 0 1 0;}
@font-face
{font-family:Wingdings;
panose-1:5 2 1 2 1 8 4 8 7 8;
mso-font-charset:2;
mso-generic-font-family:auto;
mso-font-pitch:variable;
mso-font-signature:0 0 65536 0 -2147483648 0;}
@font-face
{font-family:Cambria;
panose-1:2 4 5 3 5 4 6 3 2 4;
mso-font-charset:0;
mso-generic-font-family:auto;
mso-font-pitch:variable;
mso-font-signature:3 0 0 0 1 0;}
/* Style Definitions */
p.MsoNormal, li.MsoNormal, div.MsoNormal
{mso-style-parent:"";
margin:0cm;
margin-bottom:.0001pt;
mso-pagination:widow-orphan;
font-size:12.0pt;
font-family:"Times New Roman";
mso-ascii-font-family:Cambria;
mso-fareast-font-family:Cambria;
mso-hansi-font-family:Cambria;
mso-bidi-font-family:"Times New Roman";}
a:link, span.MsoHyperlink
{mso-style-noshow:yes;
color:blue;
text-decoration:underline;
text-underline:single;}
a:visited, span.MsoHyperlinkFollowed
{mso-style-noshow:yes;
color:purple;
text-decoration:underline;
text-underline:single;}
p
{margin:0cm;
margin-bottom:.0001pt;
mso-pagination:widow-orphan;
font-size:10.0pt;
font-family:"Times New Roman";
mso-ascii-font-family:Times;
mso-fareast-font-family:Cambria;
mso-hansi-font-family:Times;
mso-bidi-font-f
Traseul EcoMaraton se compune din
trei bucle distincte, e un fel de trifoi cu trei foi.

Bucla 1: cca: 14,2 km

START: Moieciu de Sus – La Mandru – Fundatica – Scoala Fundata
– Moieciu de Sus
Startul Ecomarathonului va fi
din centrul satului Moieciu de Sus, din fata Caminului Cultural. Prima bucla
urmeaza drumul asfaltat de pe Valea Popii dupa care continua cu 1 km de drum
forestier.
Se traverseaza raul peste un
podet de lemn pe dreapta vaii si se parcurge poteca ce urca abrupt prin padure
pana „La Mandru” unde va fi amplasat primul punct de hidratare cu apa. 

Dupa
inca 700m de urcare lina, traseul coteste brusc si coboara urmand poteca
marcata (drum forestier – banda rosie) dinspre Muntele Sf. Ilie catre satul
Fundatica in Valea Cheii. Traseul merge spre dreapta pe drumul forestier si se
paraseste imediat urmand o urcare sustinuta dar scurta, si dupa inca 1.5km de
urcare valurita, se ajunge la punctul de control CP1 si punct de alimentare. 

De
aici traseul continua 800 m pe drumul asfaltat dupa care merge la dreapta
coborand pe o ulita printre case si ajunge din nou in drumul forestier. 

Dupa o
scurta coborare pe drum, traseul traverseaza si continua cu ultima urcare din
Bucla 1, spre Drumul de Hotar. De aici traseul coboara la inceput lin si apoi
tot mai abrupt spre Moieciu de Sus de-a lungul „Potecii lui George”. Ultima
bucata din coborare este destul de abrupta si trebuie urmat zig-zagul potecii
fara a calca faneata. 

Ultimii 300 de metri parcurg drumul asfaltat din Moieciu
de Sus pana la punctul central (CP2), zona de SOSIRE pentru participantii la
Cross si incheierea Buclei 1 pentru cursa de Marathon.

Bucla 2: cca 14,5 km
Moieciu de Sus – Culmea Lunga – Valea Lunga – Cheile Gradistei
– Moieciu – Cheile Gradistei – Fundata – Moieciu de Sus
Traseul continua in urcare prin
fata scolii generale. Urcarea are o lungime de aprox 1,3 km si o diferenta de
nivel de 240m. In aceasta portiune poteca este ingusta si marginita de
gardurile fanetelor. Pe timp de ploaie poteca devine foarte alunecoasa si
foarte dificil de alergat. Urcusul se termina la o altitudine de circa 1200m
langa Coltul Zilistea, la km 15,5 al intregului traseu dupa care urmeaza o
portiune de circa 2 km destul de plata de-a lungul muchiei numita Culmea Lunga. 

De aici incepe coborarea abrupta catre Complexul turistic Cheile Gradistei –
Moieciu. Pe acest segment este obligatoriu sa urmati traseul marcat pentru a nu
distruge faneata parcursa.

De la Complexul turistic Cheile
Gradistei – Moieciu (punct de alimentare cu apa situat pe terasa de la piscina)
traseul urca mini-partia de ski, coteste la stanga si pe langa instalatia de
cablu se urca in padure. De aici se urmeaza un drum forestier lin si apoi se
intra pe un traseu forestier si se urca destul de sustinut prin culoarul marcat
pana intr-o poiana unde este si punct de control. 

Mă mândresc cu această fotografie 🙂 făcută în cursă

De aici se porneste in stanga
si se urca pe curba de nivel pe o poteca de piatra bine definita si dupa doua
randuri de serpentine largi se iese intr-o poiana. Se trece de bariera si pe un
drum in urcare lina de 700m se ajunge la Complexul Cheile Gradistei – Fundata –
CP3 situat in fata restaurantului, unde e punctul de alimentare cu energizante
si mancare. In continuare se porneste pe un drum forestier in paralel cu
poligonul de trageri si dupa 500m se traverseaza partia de ski din Fundata si apoi
se urca usor pe o carare pitoreasca dar foarte tehnica pana intr-o mica sa,
dupa care incepe o coborare pe langa un gard de piatra. 

Se continua pe curba de
nivel pe langa limita fanetelor pana se ajunge la gardul care delimiteaza
partia de ski-fond. De aici se parcurge un drum si in urcare lina se
traverseaza o padure deasa si se revine intr-o ulita bine delimitata care duce
spre Biserica din Fundata.

De aici traseul coboara pe o
poteca vizibila in Moieciu de Sus, trece pe langa biserica din Moieciu de Sus
si ajunge din nou la punctul central, CP 4 – punct final al buclei 2. Aici va
fi si prima bariera orara – 6h si 30 de minute de la start.

Bucla 3: cca 13,2 km
Moieciu de Sus – La Bisericuta – Valea Bangaleasa – Poiana
Gutanu – Poiana Plesii – Moieciu de Sus – SOSIRE
Km 29 al maratonului – traseul
pleaca pe Valea Popii si dupa 50m urca in stanga catre Varful Bisericuta, o
ascensiune de 320m diferenta de nivel. Urcarea este la inceput mai abrupta, dar
se amelioreaza dupa primii 500m ai traseului. 

Traseul parcurge poteca ondulata
in lungul crestei Dealului Bisericutei pana la crucea de lemn, inceputul unei
coborari abrupte care duce in Valea Bangaleasa. Urmand Valea Bangaleasa in
urcare lina, respectiv drumul forestier 700m, se ajunge la ultima mare urcare a
concursului: urcarea catre Poiana Gutanu. 

Dupa punctul de alimentare cu
energizante, mancare si apa, traseul traverseaza Raul Bangaleasa, urca prin
padure circa 360m altitudine pana ajunge in cel mai inalt punct al traseului –
1460m, km 36. Traseul ajunge in poiana Gutanu unde va fi punctul de control CP
5, de aici traseul parcurge in lungul Muchiei Plesii ultimii 6 km ai
maratonului.

Se continua mai departe marcajul
turistic banda rosie, care coboara din Muntii Bucegi si la bifurcatia cu poteca
ce duce in Simon se continua la stanga spre Moieciu de Sus. Se parcurge muchia
pana deasupra de centrul satului, unde zona se deschide larg, dupa care traseul
coboara abrupt in Moieciu de Sus. 

Se traverseaza din nou Raul Bangaleasa 

si
traseul continua spre centru circa 300 de metri de asfalt pana la punctul de
SOSIRE.

   Mi-e
foarte greu s
ă descriu fiecare buclă-n parte.
Multă informaţie nouă într-un timp redus, confuziile sunt inerente. 
Ţin minte
că alergarea de după start, pe asfalt, mi s-a părut mult prea lungă. Bătuse
ceasul deja de 2 km şi eu tot pe asfalt croşetam, fiind depăşită în cascade de
toţi pe cei care-i avusesem în spate la start.  Dacă la start te plasezi în ultimul rând, măcar scapi de
această „strigare a catalogului” şi eviţi demotivarea asta lentă. Adică fiecare
picior care te depăşeşte, fiecare cap care-ţi trece înainte e un fel de drum
sigur către „ha-ha, uite-i şi p-ăştia ce rapizi sunt! Da io ce puii meu caut
aici?” 

Desigur că luând cursa ca pe un test al simţurilor, am zis că e
musai să o şi abordez cu vrăjeală, dacă tot vreau s-o termin la finish. Aşa că
nu am depus nici un efort, am pornit în ritm de lălăială, să nu cumva să
istovesc prea devreme, că nu-mi suport gâfâitul. Mă deplasam în ritm de
codobelc săltăreţ, cu răbdare, şi făceam inventarul. Ah, uite-o pe Mariana, ce
tare e tipa! Cu siguranţă e cu 10 ani mai mare, dar e tare la alergare. 

Oh,
uite-o şi pe Cornelia, ce obosită pare …. eh, da ea-i la cursa scurtă, de
doar 14 km, pe mine m-a gâdilat în tălpi să iau 14 x 3! (La categorie de gen și
vârstă, la cross aș fi nimerit locul 3, tocmai ce s-au afișat și rezultatele.).
De unde-l cunosc pe X-lescu … vai ce-mi scapă! Ah, uite un curajos în cinci
degeţele …. am şi io modelul ăsta, ce bine că i-am lăsat acăsică. Are număr
verde, să-l văd io în FiveFingers 40 de km pe coclauri, o să ia la muchii şi
cataroaie …! 

Cam mulţi cu beţe. Las că văd io, dacă am nevoie de ele, mi le
iau la final de buclă. Sebastian m-a sfătuit să-mi iau bețele deja pe bucla a
doua.  Da, asta-i mişto la traseu,
că la fiecare final de buclă poţi întra acolo în zona de start, în Căminul Cultural,
unde ţi-ai lăsat nişte chestii personale. Dacă vrei beţele pe bucla a treia, ţi
le poţi lua. Dacă vrei să laşi vreo jachetă, ţi-o poţi lăsa. Pierzi câteva
minute, dar ce mai contează?!

Ce mai
ţin minte, ca pe o imagine destul de hazlie, este faptul că la km 14-15, 18-20,
30-32 cam toată lumea se plimba la deal
. Dealuri și câmpii populate cu
plimbăreți numerotați. Cred că din cer, ochiul acela omniprezent a avut o
imagine tare drăguță. Picățele colorate pe tăpșanul verde viu, soare, vânticel
din pupă. 

Căpițe idilice, stâne originale, poteci șerpuitoare, ici și colo un
gogoloi de noroi, vreascuri, gâfâieli …. DAR, peste tot și toate, un zâmbet
colectiv din toate direcțiile parcă acoperea toată zona, într-o sinergie
pozitivă fantastică. Cred că din cauza asta nu am simțit cum că aș fi făcut o
cursă epuizantă. Ce-i drept, nici nu m-am străduit să mă epuizez, din motive
bine definite am mereu grijă să nu dau mai mult de 80% din potențialul pe care
mi-l cunosc.

Pe la
km 35, când mă gândeam să sunt puţine şanse să mă mai depăşească cineva, trece
pe lângă mine, zglobie nevoie mare (cred că o cheamă Mate Monika Julia,
categoria 23-39, conform clasamentului a ieșit cu 5 minute în fața mea), o fată
cu părul lung, strâns frumos în coadă şi zice ceva de genul „bravo” sau
„succes”, nu mai ştiu. Nici nu am avut replică. A dispărut destul de rapid,
eram pe o curbă de nivel deschisă şi o vedeam cum se duce ca o nălucă (nu năucă 🙂
), nu-mi dau seama ce făcuse atâţia km în spatele meu, din moment ce ea avea
atât de multă energie şi o viteză relevantă.

Apoi,
altă fază a fost după urcarea mare de la începutul buclei a 3-a. Intrasem pe
teren plat şi am ajuns din urmă, pe o potecă îngustă, care nu permitea
depăşirea, un şir indian: un concurent în vârstă, cu barbă mare, albă, urmat de
vreo 4 băieţi. Io, aparent zglobie, zic: „Mai cu talent băieţi, ce-i asta?” Şi
urmă un oftat dureros ….. „Da tu de unde ai atâta energie?” „Habar n-am. De
la Mr. Mouse probabil”. Şoarecul meu de pluş atârna de brâu şi era fixat pe la
spatele meu, deci cu siguranţă că mă-mpingea cu spor
🙂 Sper să descopăr pe undeva și o fotografie cu el în cursă 🙂

Vremea a fost aproape ideală. Cu tentativa de a se face prea cald, totuşi s-a
abţinut. Apoi, înainte să termin bucla a doua, se auzeau nişte tunete voioase,
aşa că la zona de start/finish am intrat să-mi pun foiţa de ploaie, cea roşie,
o achiziţie senzaţională pentru alergări. Până la urmă, a mai tunat, dar nu a
plouat sâmbătă, a fost excelent.

Ah,
altă chestie haioasă a fost că în timp ce mă apropiam să termin bucla a doua,
eram prin pădure, în coborâre, se aude la microfon cum se anunţă câştigătorii
cursei! La feminin, prima care terminase cursa era o italiancă de 40+ ani!
Ho-ho, ea terminase în patru ore și vreo 20 de minute şi io mai aveam vreo 15
km de alergat. Bine-bine, alţii mai aveam vreo 25 – 30 de km de alergat, asta e
altă poveste
.

Doamne,
ce-aș mai putea povesti? Atmosfera din zona de finish era electrizantă.
De fiecare dată când am trecut pe-acolo, oamenii strigau, aplaudau. La finalul buclei 1 l-am văzut pe Mugur
Frățilă, care mă încuraja. De emoție, am greșit și drumul, am luat-o spre
finish, în loc să o iau pe bucla 2. Apoi mi-am dat seama și am intrat în
Căminul Cultural pentru a-mi lăsa bidonul de apă (punctele de hidratare și
alimentare erau îndeajuns pe traseu, foarte bine gândite și alimentate,
felicitări!) și aparatul foto (muriseră bateriile).

Pornisem
deja pe bucla a doua când m-am uitat la ceas și am văzut că făcusem exact 2
ore.

La finalul buclei a doua am auzit încurajările de la Mihaela, de la Air France.
Am zărit-o, mititică cum e, ca prin ceață. Tocmai ce auzisem la megafon, cu
vreo 10 minute în urmă, câștigătoarea la feminin, în timp ce eu abia mă
pregăteam să pornesc pe bucla a treia. Mi se părea o diferență de timp
uluitoare și oricât aș ascunde, aș fi o ipocrită să nu recunosc că mă simțeam
slabă și rușinată de ritmul meu, pe de o parte.

La finalul buclei a treia, după 6 ore și 47 de minute, nu am mai văzut pe nimeni
dintre cunoscuți. Veșnica poveste a vieții mele.

Pe
ultimii metri de asfalt au fost câțiva băieți care au sprintat nebunește, cred
că m-au depășit 4-5 pe bucata asta. Oricum pentru mine nu conta, eram la finish,
nu eram epuizată, mă simțeam grozav și nici nu realizam încă că parcursesem
primul maraton al vieții mele într-un timp decent de deplasare. Ca orice om
care se respectă, avusesem în spate o săptămână foarte ciudată, cu simptome și
mai ciudate, cu vreo 4 nopți albe, motive destule pentru a renunța de tot la
concurs. Și bașca o gașcă teribil de terorizantă în casa unde mă cazasem și
care a ținut-o într-o hăhăială până după ora 1 dimineața, vineri spre sâmbătă.
Așa că la start eram deja obosită de nesomn. Gașca cea veselă și lipsită de
orice valori care au legătură cu respectul față de ceilalți se pare că – și ce
rău îmi pare să am dreptate – făcuse parte din echipa de voluntari, căci
duminică, când au plecat, purtau toți tricouri albastre pe care doar la
voluntari le-am văzut. Calitatea de om este cea care primează întotdeauna, așa
că faptul că erau voluntari devine insignifiant în această discuție.

 Am trecut și eu linia de finish și o fetiță mi-a pus medalia de gât.

Îmi venea să o
sărut, dar cred că mi s-a părut stingher gestul și am renunțat la el. M-am
îndreptat rapid spre masa cu iaurturi, fluide, fructe tăiate. Mi-era o foame
teribilă, mi-era sete. Fără toate punctele de hidratare și alimentare de pe
traseu, așa cum au fost ele organizate, cu siguranță că nu aș fi terminat acest
maraton montan.
Ca și la half Ironman și half Ironbike din 2011, ambele
concursuri de anduranță, și aici am petrecut timp generos cu reîncărcarea
bateriilor. O fac absolut preventiv, din dorința de a nu colapsa din motive
ridicole cum ar fi foamea sau setea acută. Am observat că fac chestia asta la
orice concurs de lungă durată, la prima participare. Probabil, în subconștient,
este o teamă de abandon. 

Nu cred că mi-ar place abandonul. Când eram mic copil,
antrenorul nostru de atletism, Zoltan Vamosz, ne spunea că orice am face într-o
cursă, să nu uităm că doar abandonul nu este permis. Nu conta că ești ultimul,
conta să nu abandonezi. Am abandonat prea multe la viața mea, benevol. Acum
nu-mi mai place. Pentru multe lucruri este puțin prea târziu, dar tot încerc să
repar unele aspecte. Cu siguranță că pe cele ratate sau distruse nu le voi
putea recupera, dar dacă de acum încolo nu voi mai abandona, tot este un lucru
bun.

Nu am
o încheiere potrivită pentru acest comentariu. A fost frumos. Mai vreau și la
anul. De fapt, mie mi-ar mai place unul și în septembrie. EcoMarathon de
toamnă, de ce nu?
Cu siguranță voi reveni în 2013, dacă situația îmi va
permite. Din toate punctele de vedere, este pur și simplu un eveniment frumos.
Surorile David reușesc să creeze nu un eveniment, ci un fenomen! Și de aici nu ar trebui să lipsească televiziunea, să fim serioși! Și de la
această afirmație (EcoMarathon = fenomen) aș putea începe să scriu un nou material despre EcoKids,
sătenii din Moeciu și cash-flowul din acest week-end, organizarea, abordarea,
premierea, sponsorii, premiile, publicul, comunicarea, implicațiile educaționale chiar ș.a.m.d.

O
singură tristețe am totuși:
Nici
la ședința tehnică de vineri seara, nici la premierea-spectacol de sâmbătă
seara, timp în care cele două surori David au vorbit publicului, spre folosul
acestuia, publicul nu a știut să respecte munca și efortul lor și să mențină liniștea în
sală. Păcat, păcat, păcat.
Evaluare eveniment:

Comunicare:                
10
Organizare:
                10
Alimentare:               
10
Traseu:                    
10
Premiere:                   
10
Kit participare vs. taxă:  10
Atmosferă:                   10
Comunicare post-event:  10
Voluntari pe traseu:      10
Fotografi:                         10
Promptitudine afișare rezultate:
10
Am pus (n-am mai pus, doar zic) un minus la alimentare pentru că nu înțeleg rolul cașcavalului. Dau un mare +10 pentru cantități și diversitate,
dar cașcavalul se digeră greu și cade greu la stomac (comentariul acesta rezultă din urma a diverse discuții post-event, eu oricum sunt lacto-vegetariană). Prune uscate și
glucoză/dextroză nu se regăseau în meniu, chestii care sunt mai
eficiente la astfel de eforturi. Oricum evaluarea este subiectivă, mă
aștept la argumente contra și sunt oricând binevenite.

Locul 31/58 la feminin open

Locul 222/400 în clasamentul open.
Aș fi ocupat locul 3 la cross/categorie (sub 2 h bucla 1) și locul 185/400 la cross open.
GALERII FOTO (multe mulțumiri celor care au depus efort să facă toate aceste fotografii și au dat share liber la ele):
Fotografii 3
 
Să nu uit, să nu uit … nah, că am uitat!!!! Vineri seara mi-am ridicat kitul de participare. În general nu mai acord foarte mare atenție la ce este acolo, important e să existe cipul de cronometrare. Dar ….. VAI!!!!!! ….. când am deschis punga …..!!!!

mi s-au tirit ochii la viteză maximă! O superbă, superbă șapcă Salomon, de alergare, pentru vară, material foarte bun (am una albă acasă), ROȘIE, era acolo! Iubesc roșul, deci e singura explicație pentru plăcerea pe care am simțit-o. Așa că era cazul să fac loc în acest comentariu și acestui detaliu :-)) Cu tricoul nu am avut noroc, îmi este prea mic, căci în 99% din cazurile în care am bifat măsura M la tricou, am primit tricouri în care mai încăpea încă o persoană, deci am o colecție de viitoare cârpe cu care voi lustrui bicicletele și vor șterge șoșonii de alergare. Așa că acum am bifat S și nu m-am gândit să încerc să văd dacă pot face schimb cu un M dintre tricourile care se vindeau acolo în stand.

Citiți aici despre un alt eveniment excepțional, semi-maratonul Cetatea Brașovului, din 7 aprilie 2012. Acolo am prins curaj pentru un full.

One thought on “La croșetat pe munte. 40 de km, picioruș cu picioruș

  1. SiS says:

    Felicitari!! Multumim pentru poveste si pentru comentarii!Legat de cascaval…fiecare il digera sau nu, ceea e important este ca e excelent si daca ai nevoie de el mananci daca nu, nu! Eu ca alergator as manca!! si multi l-au gustat si placut!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

POSTS

clicks

  • 4,286 visits
May 2012
M T W T F S S
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031  

I'm just starting out; leave me a comment or a like :)

Top Clicks

  • None

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 88 other subscribers
The Big Day29/11/2012
The big day is here.
%d bloggers like this: