Primul meu triatlon a fost în 2010. Și de fapt …. al doilea a fost primul!

1

20/02/2012 by Ironman Coach

 Și totuși, prima oară nu se uită!
Din 2005 mă fâțâiam și io pe la concursuri de mountain bike. Cel mai greu an, emoțional vorbind, din viața mea, mama murind de cancer în aprilie 2005. Eu însumi ajunsesem un cadavru umblător și starea generală stătea în bălți de lacrimi.  Salvarea de a ieși din ceea ce a urmat acestei experiențe crunte a venit dinspre ceea ce generic denumim ”sport”, dar cuvântul e prea diminuat în însemnătatea lui. Beneficiile activității sportive sunt extrem de complexe.
 În 2004 toamna am ieșit prima oară pe munte cu o bicicletă. Una mare cât o căruță, un city bike germano-olandez, cu frâne pentru zăpadă, mult încercată prin anii mei de minunată viață școlărească prin Germania. Un second hand superb, roată de 28, lungă, înaltă, feminină. Eu și cu un coleg de servici și un amic al acestuia am pornit cu bicicletele spre Coștila. Dan, amicul colegului meu, avea un mountain bike cu frâne hidraulice, era o bicicletă foarte stabilă, foarte masculină, extrem de frumoasă și o totală necunoscută pentru mine. Era septembrie, era aniversarea mea, ninsese și noi făceam poze pe la Cerdacuri, îmbrăcați de vară, cu roțile prin zăpezi timide, dar cu siguranță albe și reci.

 La coborârea pe lungul, accidentatul și șerpuitorul forestier spre Sinaia, copleșită de un entuziasm diabolic – de parcă împlineam 18, nu 30 și ceva de ani -, am preluat conducerea și am luat degetele de pe frâne. Și la o curbă ”deosebit de periculoasă” m-a trăznit. Nu s-a spart nimic, nici entuziasmul meu nu a fost ucis, am început să râd nebunește, iar cei doi băieți, panicați – văzuseră incredibila trântă dintr-o mare viteză, dealtfel nepermisă pe așa un forestier abrupt și îngust – au început să mă adune cu grijă, grămezi, de prin pietriș. Bicicleta era OK. În 2007 am mai avut un accident, mult mai grav și se pare că reacția mea la durere nu este plânsul, ci un fel de râs coleric și inexplicabil. Cert este că după această aventură, toată vara a trebuit să port pantaloni lungi la birou, aveam piciorul drept absolut …. greu de privit. Toată epiderma fusese julită într-o manieră destul de cruntă. Dar am avut zile în rest. Nici cască nu aveam pe vremea aia!

Așa deci, și mai cert a fost că în București ajungând, prima vizită a fost la un magazin specializat de biciclete. Am împrumutat bani de la colegul meu și mi-am luat prima bicicletă de munte, o bijuterie. Nu am botezat-o, dar am adorat-o ani întregi. Eh, mi-au furat-o în 2009.
Viața competițională a început cu chestii hard, desigur din inconștiență și ignoranță. Adică primul maraton de mtb a fost la Miercurea Ciuc, nu în parc! Al doilea a fost Mediaș, apoi Maratonul Banatului și cam așa a început nebunia. Mergeam să fac poze prin locuri pe unde altfel nu aș fi ajuns niciodată.
Încet, dar sigur, ajunsesem să nu mă mai pot despărți de bicicleta mea. Aveam 3 la un moment dat, dar până la urmă am decis că exagerez și am păstrat doar mountain bike-ul cel roșu cu gri (din 2011 vara am tot 3 bucăți!!).
În 2010 am auzit și eu de trialon în România. Nu mai știu cum, tot de la oameni dinspre mountain bike cred. Sau de pe Facebook. Triatlonul ”Fără Asfalt” dintre 2 Mai și Vama Veche a fost prima mea întâlnire cu triatlonul.
Bicicletă aveam, ceva încălțări de alergare aveam, cască aveam, mănuși. Aoleu, nu aveam costum de baie. Asta chiar a fost o problemă. Am găsit prin casă niște pantalonași scurți roșii, elastici, o bustieră și gata, am rezolvat problema. 750 de m înot, 5 km de alergare și 33 km de biciclit off road mi se părea o provocare. Și a fost un concurs frumos, inedit, ca orice început. A fost ”dragoste la prima vedere”, dar, fiind atât de scurte probele, nu pot considera că a fost un triatlon, ci un puiuț de triatlon. După ce terminasem, în 2h20 parcă, îmi venea să o iau de la capăt!

 Pentru mine a fost aperitivul care mi-a deschis apetitul pentru un Half Ironman la care aveam să particip peste exact un an de zile (Fără Asfalt prima ediție a fost pe 26 iunie 2010 și Half Ironman Oradea a fost pe 15 iunie 2011).

Cel de-al doilea triatlon care a fost de fapt primul!
Când am auzit apoi că la Reci există un triatlon la a XIX-a ediție, nu mi-a venit să cred. Primul gând a fost: ”Wow, ce de ani irosiți aiurea! 19 ani de triatlon în România și eu habar nu am avut?!?!?” De fapt nu, primul gând a fost: ”Reci? Ce-i aia? Ce … reci?”. Și-uite-așa mai înveți un pic de geografie, doamnă!
Fără discuție că m-am dus și la Reci, deși habar nu aveam ce presupunea să înoți 1.500 de m. Pentru că deh, probele de la Fără Asfalt mi s-au părut penibil de scurte. Parcă eram fudulă, nu știu să explic. Ca recapitulare: nu mă antrenam, nu alergasem niciodată mai mult de 100 de m (da, sigur, făcusem atletism de performanță de la 9 la 16 ani, dar trecuseră aproape 30 de ani de atunci, come on!!), încercasem de două ori să mimez un antrenament înainte de Reci, dar nu rezistasem mai mult de 2 km, nu mai înotasem din 1993 ….. Bonboana de pe frișcă era că aveam un bicloi de munte cât un Hammer acum, un full suspension d-ăla cool, de 1.600 euro, la vreo 15 kg …. numa bun de făcut 40 de km de ciclism pe o șosea înfierbântată, nu? De fapt aici am văzut pentru întâia oară biciclete de triatlon și mă uitam la ele de parcă aș fi privit cel puțin un extra-terestru în persoană. Stăteam așa, la distanță, era parcă o formă de respect, mai aveam puțin și mă adresam cu dumneavoastră! :-))
La Reci am avut a doua revelație! Ordinea probelor era altfel decât la Vama Veche, unde se încheiase cu proba de bicicletă. Aici era înot, bicicletă și apoi, vlăguit, trebuia să mai și alergi 10 km. ZECE km de asfalt, ești nebun??? Zece km de orice mi se părea deja suicid, evident.
Ce să știi de timpi de tranziție, ce să știi de tot felul de mici șmecherii care te mai ajută să câștigi minute. Nix, nema, X și zero! Dar era frate relaxarea aia că participi just for fun. Nici măcar un abandon nu te putea întrista, pe bune. Nimic nu se compară cu starea asta de la vie an rose. Așa începusem și concursurile de mountain bike, până s-a găsit un mare dăștept, pe un forum, să mă atace cum că ”d-aia vii tu la concursuri, să stai să faci poze la maci și gâze, pe câmp? Bă fată, bagă-ți mințile-n cap, că ăla e concurs, nu vacanță fotografică.”
Concursul de la Reci, a doua mea întâlnire cu un triatlon, DAR PRIMUL TRIATLON REAL, a fost de-a dreptul superb. Caniculă până pe la km 35 al cursei de bicicletă. Eram în sandale pe bicicletă, ceea ce acum mi se pare nebunesc. Am tras cât am putut. Iată câteva din impresiile de atunci: ”Cam pe ultimii 6 km s-a rupt cerut și a bubuit, a trăznit, a început ploaia și apoi o grindină în toată regula. Cădeau bucățelele de gheață pe cască de ziceai că ai acoperiș de tablă, nu alta! Ieșea fum din epiderma încinsă și erai tot doar o cascadă care pedala de nebun, transpirație și apă în șuvoaie! Frumoși și tineri. Nu aveam nimic de protecție la mine, dar nici nu simțeam nevoia. Apa căzută pe asfaltul încins ridica un val de căldură și timp de jumătate de oră teribila caniculă de peste zi s-a simțit răzbunată. Îmi doream ca ploaia să dureze mai mult, dar până să fac tranziția și să încep turele de alergare eram deja uscată! În cutia cu lucrurile mele singurul obiect care ar fi trebuit să fie mai bine protejat era aparatul de fotografiat, dar a scăpat cu bine din demența ploii. Terminasem cei 40 de km de bike într-un timp record pentru mine, o oră și douăzeci, mă simțeam foarte bine și mă gândeam cu semi-groază la zece kilometri de alergare …. Știam că voi fi un finisher al triatlonului, nu mai conta în cât timp. Știam că cele cinci ore pe care mi le rezervasem erau departe de realitate, chiar dacă ar fi fost să merg la pas cei zece km. Primii 5 km cred că au fost dominați de mers. Am întâlnit pe traseu doi băieți care mi-au zis de fiecare dată (ne-am intersectat de două ori): ”Hai că poți, dar nu te mai opri din alergat! E foarte bine, mai ai puțin, aleargă!”
Ei da, și am finalizat cursa cu adevărat stoarsă și sleită, dar absolut încântată …..
Și așa, încurajată și amețită de plăcerea pe care o descoperisem în acest tip de concursuri cu variație, am terminat cu bine primul meu triatlon olimpic. A contat mult susținerea acelor necunoscuți, care mă vedeau cum mă târăsc pe asfaltul încins și nesfârșit. Susținerea de pe margine contează foarte mult și acest lucru l-am observat la toate celelalte concursuri, dar cu precădere la Half Ironman Oradea. Este un spirit care se crează acolo, în circuitul acela închis al concursului, un spirit pe care doar atletul din interior îl simte cu adevărat, pentru că doar el, prin toți porii lui, simte toată euforia evenimentului, care poate fi pozitivă sau mai puțin pozitivă, depinde de motivația pe care o are, de scopul, pregătirea și așteptările proprii. Mi se pare mai benefic să te duci cu gândul că participarea contează și să te bucuri dacă câștigi și altceva decât experiență (un loc pe podium, adică), decât să te duci cu ambiția de a câștiga un loc pe podium pe care îl poți pierde la o diferență de 2 secunde, de exemplu. Să știi să pierzi este o artă cu care nu toți se împacă. Desigur că unghiurile de vedere diferă de la atlet la atlet și motivațiile nu se discută.
În 2012 mă consider o stea ”căzătoare” dinspre cerul triatlonului spre universul maratonului. Cu ceva peripeții neașteptate, încep să simt că vreau să alerg și am ”deja” două semi-maratoane de iarnă finalizate. Să te trezești în zi de weekend la 7 dimineața doar pentru a vrea să începi să alergi la 8,30 undeva într-un parc aflat la 10 km distanță, la -10 grade C nu e chiar de colo, ceva-ceva fierbe pe interior, nu? Nu am ajuns încă la nivelul de a mă antrena în mod programat, planificat și nici nu știu dacă o voi face. Există, din păcate, alte obstacole care țin de viața de zi cu zi în această lume, care nu-mi permit deocamdată prea multe. Dar, viață există și după 45 de ani, chiar dacă pe un altfel de ritm. Totul e să rămână plăcerea în ceea ce faci. Bucuria în sine.
Fiind singura participantă la categoria de vârstă 40+, după timpul scos 
m-au luat în calcul la categoria de vârstă anterioară :-)) 

Deci, am încercat marea cu degetul (la propriu!!) în iunie 2010, și până la final de 2011 am parcurs cu maximum de entuziasm și bucurie 9 triatloane per total, off road și asfalt, fiecare are elementele lui de adrenalină și combinația mi se pare superbă! Mi-ar place să fie mai multe triatloane cu proba de bicicletă pe asfalt. La mountain bike, dacă din diverse motive chiar nu reușești să te deplasezi pe teren accidentat, de preferat la munte, pierzi exercițiul și îndemânarea și atunci o cursă contra-cronometru poate deveni destul de frustrantă. Și motivul principal este, de regulă, lipsa banilor pentru deplasarea spre zone montane, Bucureștiul neoferind nimic.

One thought on “Primul meu triatlon a fost în 2010. Și de fapt …. al doilea a fost primul!

  1. Anonymous says:

    foarteee haios si foarte motivant, brava!!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

POSTS

clicks

  • 4,286 visits
February 2012
M T W T F S S
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
272829  

I'm just starting out; leave me a comment or a like :)

Top Clicks

  • None

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 88 other subscribers
The Big Day29/11/2012
The big day is here.
%d bloggers like this: