căzături de biciclist urban

Leave a comment

24/11/2011 by Ironman Coach

24.nov 2011, 19:45
 În seara asta am pornit spre casă, de la servici, cu creierul fierbând. Aveam un subiect despre care abia așteptam să scriu, să mă descarc. Ei bine, am ajuns acasă cu două subiecte :-)) Acuma ….. sper să pot scrie despre ambele, că-s un pic cam invalidă. Că deh, așa e viața: dacă trăiești, știi când pleci, dar nu știi dacă și cum și când ajungi acolo unde ți-ai propus să ajungi.
 E ploaia premergătoare lapoviței și ninsorii, aș spune eu. A fost un pic mai cald decât ieri, am simțit de dimineață, când la 7 o porneam pedalând spre birou. Adică aveam +3°C, față de ieri, când erau sub zero.
Am plecat de la birou la 6 p.m. Am avut o zi încărcată negativ. Veșnica mea problemă, mă implic emoțional în toate chestiile care țin de muncă și, deși am gândit pozitiv și mi-am propus să acord, din nou, încrederea și toleranța mea furnizorului, când am verificat mesajele, nu mi-a venit să cred că se întâmplase! Dar să nu amestecăm poveștile.
Mă bucuram că ajung acasă în 20 de minute. Întuneric beznă, multe mașini pe post de umbrelă de ploaie, că așa e în București, oamenii se tem de ploaie și umbrelele sunt prea scumpe, deci hopa-mitică în mașinile personale, că doar și pentru dreptul la o mașină personală s-a luptat în decembrie 1989, nu?
 Âștia ca mine, care circulă cu bicicleta prin București, viteji sau de-a dreptul inconștienți, nu-mi mai este prea clar nici mie, avem câteva temeri imense: să nu intrăm în portiera vreunuia care se gândește să iasă din mașină fără să se asigure, să nu intre vreun autovehicol în noi, să nu ne atace haitele de câini, să nu cumva să cădem din cauza vreunei gropi ascunse sub o băltoacă sau sub un maldăr de frunze, să nu ne nenorocim căzând în vreo gaură de canal pe care nu am observat-o din timp și probabil mai sunt și altele pe listă. Ne temem și de pietoni care-și schimbă direcția într-un mod absolut neașteptat. De șoferii de taxiuri, autobuze, troleibuze, pietoni care traversează printre șiruri de mașini staționate prin blocaje rutiere, maxi-taxi care opresc și dau voie călătorilor să coboare oriunde, fără nici un avertisment. Și așa mai departe.
 De cele mai multe ori, blamăm șoferii de autovehicole. Pentru că ăștia sunt cei mai mulți pe traseele noastre. De prea puține ori ne legăm de pietoni. Pentru că, în mare parte din cauza lor și a încăpățânării lor de a respecta niște reguli, noi refuzăm să folosim – acolo unde se poate, desigur! – pistele pentru bicicliști trasate pe trotuare – în cel mai tălâmb și batjocoritor mod, dacă mă întrebați pe mine, biciclist cu experiență urbană românească și nu numai.
 Dar ce ziceți voi de următoarele categorii de pietoni?:
       ăia de coboară din autobuz și, în loc să o ia pe trotuar înapoi, o iau pe carosabil, blocându-ți ție, biciclist, poteca de deplasare? Din cauza unui astfel de needucat, tu îți riști viața. Pentru că de regulă îl vei ocoli spre stânga, nu vei intra în el și nici nu vei opri. Iar spre stânga ta înseamnă taman spre centrul carosabilului, adică acolo de unde curge aproape neîncetat șirul de mașini. Să desenez?
       Ăia de stau în stațiile de autobuz sau la semafor, chiar pe marginea trotuarului, cu jumătatea din față a tălpii suspendată și cu burta sau capul sau poșeta sau ziarul pe carosabil?
       Sau de ăia menționați anterior cărora nu le mai place pe trotuar și coboară pe carosabil, lungindu-și gâtul să vadă când vine autobuzul. Bă frate, uite chestia asta nu am înțeles-o niciodată în viața mea. Ce puii mei vrei să vezi? La ce-ți ajută? Vrei să sari primul în fața autobuzului? Nu am să înțeleg niciodată tendința asta de a te auto-chinui ca să …. ce??? Am mai văzut și pe la metrou nebunia asta, unii care se apleacă în hău ca să fie primii care văd luminițele trenului venind ….
În seara asta mergeam binișor pe Iuliu Maniu. Traversasem pe verde intersecția mare de la Apaca și aveam cam 22 km/h. Imediat după mine venea un autobuz, mă apropiam de stația de autobuz și de regulă nu vreau să încurc șoferii de linii publice, mai ales că unii dintre ei sunt  de-a dreptul nebuni și intră în tine fără nici o remușcare, după care te mai și înjură. În stație erau 3 oameni. De regulă sunt vreo 10 cel puțin, dar așa cum ziceam mai sus, probabil că restul a recurs azi la umbrela pe patru roți.
Din cei trei, o madamă coboară de pe trotuar pe carosabil. Că deh, dacă trecea autobuzul și n-o lua și pe ea? Am intrat binișor în ea, trebuie să recunosc. Nu din plin, ci dintr-o parte. Am căzut și probabil că doar o minune a făcut să nu intre autobuzul peste mine. Dar am căzut rău și timp de reacții nu am avut. Sincer vorbind, eu mă bazam în mare parte pe faptul că pe ghidonul bicicletei mele tronează două lanterne foarte vizibile, care culmea, funcționau!! Plus încă o lanternă  pe cadru, îndreptată spre lateral și pulsând sacadat cu fascicole de lumină.
Trebuie să recunosc că am avut noroc, doamna respectivă și încă un domn chiar m-au ajutat să mă ridic de acolo, și cred că domnul respectiv a fost cel care mi-a ridicat și bicicleta, dar nu-mi amintesc exact. Durerea mă străpunsese crunt și stăteam pe carosabilul ud. Genunchiul stâng era belit. Deci tot există un echilibru în karma asta. De piciorul drept sufăr de o lună de zile, acu veni și rândul fratelui său, să nu sufere alone & lonely :-))
Mai aveam patru km de pedalat. Primii 500 de m i-am parcurs probabil în 10 minute, nu în 3. Mergeam respirând pe urechi și privind pe nas, ceva de genul ăsta. De durere. Îmi gemeau porii pe mine, dar știam că trebuie să ajung acasă. Cum-necum, trebuia să ajung acasă. Și, oricât de idiot și frustrant pare, unul dintre primele gânduri a fost la povestea de luna trecută (http://thinkandwritee.blogspot.com/2011/10/poti-muri-doar-dupa-ce-anunti.html).
 Ce să mai comentez? Doamna a spus că nu a intenționat. Ar fi fost culmea. Și că, și eu am lovit-o pe ea, nu doar eu am căzut de îmi pierdusem respirația pe asfalt, prin întuneric. M-am uitat la ea, după secundele alea în care bâjbâiam după propria respirație și i-am spus doar atât: ”Vedeți toate luminile astea aprinse pe bicicletă?  

Ce-ar trebui să fac mai mult, pentru a deveni vizibilă pentru toată lumea?

 Desigur că, în mintea mea, cuvintele erau destul de diferite și mai ales intonația: ”Băăăăăăăi femeie, de ce dracu ai ochi și creier, de ce nu te uiți în jurul tău atunci când pășești pe carosabil? Chiar așa mică sunt, nu ai văzut că vin, luminată si reflectorizată? Da, sigur, îți pare rău și cu părerea ta de rău deveneam io istorie pe asfalt!” – eh, cam astea sunt reacțiile noastre egoiste. Cu siguranță că și eu o lovisem pe ea, dar durerea mea proprie mă seca mult mai mult, nu?! Eu căzusem din plină viteză, ea a tras doar o sperietură de mama focului, asta cu siguranță. Dar a fost o lady 🙂
Am mai stat două minute și am plecat. Orice întârziere, atunci când ai un șoc, dar totuși nu ai murit și te poți deplasa singur, poate deveni o și mai mare neplăcere. Deci e bine să te retragi cât mai rapid la loc sigur. Și să nu aștepți să te ajute cineva, că te vei întârzia inutil, de multe ori.
 Așa că ….. ce-ar mai fi de comentat? Am ajuns cu greu acasă, m-am dezbrăcat cu și mai greu, prin cele 3 perechi de pantaloni mulați m-am rănit totuși la genunchi, e inflamat și julit, am curățat sângele, acum pun o proteză la mână, beau ceai fierbinte și stau cuminte 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

POSTS

clicks

  • 4,286 visits
November 2011
M T W T F S S
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
282930  

I'm just starting out; leave me a comment or a like :)

Top Clicks

  • None

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 88 other subscribers
The Big Day29/11/2012
The big day is here.
%d bloggers like this: