>Himalaya – ziua 5

Leave a comment

06/03/2009 by Ironman Coach

>

Sambata, 20 decembrie 2008, Himalaya, Nepal, Circuitul Annapurna
Bhulbhule – Bahundanda – Gherum Phant – 4 + 2 ore de mers lejer
Nu prea am dormit bine peste noapte, probabil din cauza extazului si entuziasmului pe care il simt mai intotdeauna cand sunt pe drum, prin calatoriile mele, dar acum cu atat mai mult …… cuvantul Himalaya in sine mi se pare de nepatruns, chiar si acum cand stau in fata monitorului, in camera locuintei din Bucuresti si incerc sa retraiesc sentimentele de atunci, cu jurnalul si fotografiile in fata ……. Nu exista un cuvant mai complex decat Himalaya, pentru că a pipăi locurile acelea, cu toate simțurile de care dispui, ca simplu muritor, nu se poate descrie nici pe departe. Este ceea ce mă face să merg mai departe și să îmi doresc să mai am privilegiul de a păși pe-acolo, de a lua în bocanci tot praful acela fin, de a fi copleșită de liniștea, vântul, pustietatea și asprimea sălbăticiei iluminată de un cer, de un soare, de acele culori ale unei naturi absolut terifiante prin puterea ei de impunere și bombastic …… Iar înșir cuvinte și nu transmit nici un mesaj prin ele ……. Asa incepe oare Nebunia?!…. Nebunia pasiunii, cu siguranță.
Ma duc sa îmi aduc un pahar cu vin.
M-am trezit pe la 07:30 si primul lucru a fost sa deschid ferăstruica din lemn vopsit și să mă uit, printre gratiile orizontale, la neasemuita culoare a râului Marsyangdi. Traiectoria privirii străbate roșul florilor mari de “crăciunițe” și platoul verde aflat în coborâre spre malurile raului, precum și toată lungimea podului de oțel ce face legatura cu intrarea in Bhulbhule. Si l-am rugat pe Hari sa imi faca o poza, asa cum eram, in sacul rosu de dormit, plina de energie si neastampar. Desigur ca era frig, dar era totusi placut, era un frig matinal. Si ne aflam la altitudine joasa, doar 840 m.
Am impachetat rucsacul, am coborat pe treptele foarte abrupte din lemn sa ma spal pe dinti, am fotografiat imensa gramada de cartofi de dimensiunile unor nuci si am servit un mic dejun ce se poate numi bogat: omleta si un fel de clatita pe post de paine, foarte uscata insa. Si ceai de menta cu zahar. Bucatile de branza din lapte de yak, pe care Hari le adusese de-acasa, nu m-au incantat. Am gustat, mi s-a parut un gust greoi, imbacsit si foarte uscat prin concentratia lui. A fost singura tentativa de a consuma aceasta delicatesa locala. Inainte de plecare Hari mi-a cerut sa platesc ceaiul comandat aseara si asa am aflat ca in pretul negociat cu el nu intra nici un fel de bautura, adica nici ceai, nici apa. Ceea ce imi schimba putin situatia financiara, ca sa spun asa. Aveam sa imi dau seama ca schimbarea era destul de relevanta …….. dar a iesit cu bine pana la urmă, tocmai pentru ca mi-am impus, din nou, noi reguli de adaptare la noua situație.
Aventura perpedes incepea si parca tărăganam mișcarile, minutele, secundele, pentru a prelungi tot ce simteam si ce urma, era ca un fel de tentativa nu de a opri timpul in loc, ci de a-i acorda caracteristici elastice. Vroiam sa pornesc, logic, dar în acelasși timp vroiam să și ramân parcă, să nu las deja în urma un prim fragment al acestei reale aventuri. Ca si atunci cand ne aflam la masa, daca ati observat vreodata: cel care hăpăiește, apreciind doar cantitatea, se va imbolnavi sigur de stomac si nu va intelege niciodata placerea de a te hrani. El considera ca a mânca este un instinct. Ceea ce si este, dar nu as limita doar la atat, mai ales într-o era atat de simandicoasa si sofisticata a gastronomiei si gusturilor. Cel ce mesteca cu grija, isi ia timpul necesar si se gandeste la aliment nu doar ca la un carburant necesar motorului, acela savureaza procesul hranirii, isi menajeaza stomacul, probabilitatea de a se imbolnavi scade sau dispare. Acela are grija sa nu se ridice indopat de la masa, ci doar satisfacut de o cantitate. Pentru acela conteaza aspectul si calitatea. Extrapolând, putem concluziona logic, ca acela apreciaza altfel viata in sine si fenomenul de a trai.
Am parasit gazda noastra din prima noapte la 09:15, am traversat satul (“ulita” sa tot aiba o lungime de 300 m?) si am intrat apoi intr-un tinut deschis, pustiu si foarte colorat: verdele ierbii, albastrul raului, rosul si galbuiul florilor din copaceii de “craciunite”, maroul pamantului, griul potecii nisipoase, maroul deschis al capitelor de fan, pietrele, strancile, cerul, norii ….. Eram intr-un fel de paradis. Traseul a fost in permanenta urcare, dar lejer. Puteam merge in pantalonii lungi, mulați, de bike si in tricou cu mânecă scurta, spatele fiindu-mi oricum protejat de imensul rucsac de 19 kg, “piatra mea de moara” pe parcursul intregii nebunii. Sacul de dormit de aprox. 2 kg si un saculet cu dulciuri de cel putin 3 kg erau carate de Hari. Mascota mea de pluș o agățasem de una dintre bretelele rucsacului si la un moment dat, cand am oprit sa ma dezbrac de wind stopperul ce devenise inutil, am remarcat ca pierdusem jucăria. Hari era departe în față, ar fi insemnat sa ma intorc vreo 15 minute, dar nu aveam cum sa il anunt pe Hari. Asa ca am renuntat la Diddl Mouse-ul care urcase și pe Kilimanjaro si pe Teide, și câteva lacrimi greoaie mi s-au desprins involuntar. Ma simteam rupta de tot ce imi era aproape si atunci mi-am dat seama ca in astfel de călătorii exista necesitatea neconstientizata (sau ignorată!) de a avea cu sine lucruri foarte personale carora le poti da simbolistica unei comunicari si a unei sigurante ca nu ti se va intampla nimic rau. Nu stiu sa explic mai bine de atat ce am simtit atunci. Dar mi-am continuat drumul …… și am acceptat pierderea ca atare.
Mergeam incet, savuram fiecare fractiune de secunda, fiecare zgomot. Asa cum mi se mai intamplase in Alpi de exemplu, cand mergem, nu vedeam țipenie de om, era liniste si nemiscare in jurul meu, dar la un moment dat am auzit un vuiet modest, care a devenit tot mai puternic pe masura ce inaintam. Și la un moment dat se creeaza in peisaj o nișă nebănuită, in stanga sau in dreapta (de obicei in dreapta, nu stiu de ce) si de undeva “din cer” cade cu un aplomb formidabil o perdea spumoasă și gălăgioasă de apă. Poate ma înșel, poate nu, dar căderile de apă din Himalaya, cascadele pe care le-am întâlnit, au o cu totul alta imagine, de parca perdeaua aceea de apa urmeaza pe nevazute o alta traiectorie, un dans studiat, un spectacol ostentativ, un cadou făcut acelora care rămân năuci în fața tabloului…..
Mergeam încet, dar nu ca în Africa, când intrasem în junglă pe primii 14 km ai traseului și ghidul repeta obsedant “pole, pole”, adică “încet, încet”. Acolo era vorba de probabil 70 km în 5 zile și diferența de altitudine se făcea simțită zilnic. Aici aveam la dispoziție 20 de zile sau 22 de zile sau 16 zile, și mă așteptau cam 300-350 de km, totul depindea de starea mea, nu eram presată de o anumită limitare a timpului și nici de un ghid sau alți însoțitori care eventual și-ar fi dorit altceva sau ar fi avut alt ritm, alte dorințe. Mergeam în propriul meu ritm și încercam să trăiesc cel puțin dublat tot ceea ce percepeam. Și cred că pot spune deja ceva destul de obiectiv: natura, în genere, are anumite principii și reguli comune, întâlnite absolut oriunde te duci în lume. Mirajul unui loc anume este mai degrabă rezultatul legendelor, povestirilor, scrierilor, descrierilor, simbolisticii care I se acordă, mediatizării de care are parte. Culoarea aceea a râului am vazut-o și în Alpii Austrieci de exemplu, sau în Norvegia, dar exact aceeași culoare devine în Himalaya o cu totul altă sursă de interpretare, căci în jurul celui mai lung, celui mai înalt, celui mai cel lanț muntos al Planetei există un cu totul alt univers de descriere și mediatizare. Totul este și rămâne relativ. Chiar dacă multe dintre afirmațiile mele de aici sunt adevărate, în sensul filosofic al cuvântului Adevăr, totul este de fapt foarte subiectiv. Culorile Himalayei m-au fascinat până la adorație. Fotografiile rămân mute și inexpresive, chiar dacă surprind culorile și nuanțele. Dar ele nu surprind sunetele și mirosurile, adierile și căderea aerului, mișcările și neașteptatul de pe traseu.
Ceea ce sigur nu mă așteptam să găsesc pe traseu a fost faptul că Himalaya pulsează de viață umană. Cu siguranță nu tot lanțul Himalaya, eu am parcurs doar un traseu de peste 300 de km, un traseu pustiu de turiști, dar cu siguranță un traseu turistic prin excelență, pe care mi-l pot imagina foarte bine fără întreaga infrastructură întâlnită și creată de localnici tocmai ca urmare a cererii venită din partea călătorilor străini atrași de acest miraj. Vestea nu prea bună este că traseul se află într-o anumită procedură de modernizare, adică se construiesc drumuri pe alocuri. Dar voi reveni asupra acestui aspect la momentul oportun, deocamdată e abia prima zi de trekking și totul urmează o simplă potecă peste pășuni sau printre roci, precum și inegalabilele și repetatele traversări pe podurile solide din oțel.
La un interval de doar 30 de secunde după ce fotografiasem fascinată terasele de orez ce coborau spre turcoazul apei, în stânga mea, am continuat poteca – ne aflam într-un generos spațiu deschis la 09:44 – am privit în dreapta sus, pe dealuri, unde erau câteva construcții ce serveau ca adăposturi pentru localnici (pustii iarna, după cum nu vedeam nici o mișcare) și pe una dintre ele era o placă albă din tablă cu nu știu ce înscris cu litere roșii, desigur în nepaleză. Și un steag roșu înfipt la vedere! Impropriu spus în accepțiunea citadină europeană, dar primul gând care mi-a trecut prin minte a fost raportat la un sediu de întruniri. Nu pare să aibă logică, nu? L-am strigat pe Hari să se oprească un pic și l-am întrebat ce putea să fie adăpostul acela, o prezență cel puțin ciudată în acel peisaj ce tocmai marca debutul rupturii de civilizație (civilizație = prezența umană, cu toate neajunsurile sale implicite, în defavoarea naturii și, indirect, în defavoarea ființei umane). Nu mică mi-a fost ”stupoarea” să aflu ….. că lângă mine pășea un membru de partid comunist foarte convins de bine-facerile acestui regim și care mi-a spus: ”ah, acolo se țineau întrunirile comuniștilor înainte să preia puterea.” Instantaneu mi s-a făcut pielea găină și am simțit o impetuoasă necesitate de a păstra distanța față de Hari. Eu venisem foarte senină în Nepal cu convingea că este încă monarhie! Câtă ignoranță, ce penibil! Deodată nu mă mai simțeam liberă în a-mi exprima unele gânduri, chiar și capacitatea nativă de a gândi mi se părea amenințată, deși nu venisem în Nepal pentru a purta discuții cu caracter social, economic sau politic. Dar când, la drum lung, ești ”alături” de cineva, inevitabil are loc un schimb de păreri, un dialog pe teme diverse. Cel puțin așa se derulează pentru mine, eu așa îmi imaginam o ”tovărășie” de traseu, asta căutasem prin Kathmandu, nu doar o umbră mută care să-mi care sacul de dormit și eventual să imi povestească câte ceva despre locurile străbătute împreună și să-mi propună o locație mai bună de dormit sau de mâncat decât mi-aș fi putut alege și singură. Dar, spre finalul expediției aveam să ajung la concluzia că mă cam înșelasem per ansamblu. Avusesem lângă mine o umbră care, la o adică, putea să și vorbească, răspunzând la întrebări, mai puțin din proprie inițiativă. (pe zidul acestei case se vad clar secera si ciocanul si fotografia a fost facuta mai tarziu, dar in aceeasi zi. Stampile enorme cu secera si ciocanul, culoare alba, rosie sau albastra se intalnesc peste tot pe traseu, pe bolovani imensi de langa poteca, pe pietre slefuite din zona curgerilor de apa, pe peretii adaposturilor, la intrarea pe poduri).
Puțină istorie locală – informații găsite pe internet:
În 1989 a existat ”Jan Andolan” (”Mișcarea Poporului”), care a obligat monarhia nepaleză să accepte reforme constituționale și să stabilească, în luna mai 1991, un Parlament multi partidic.
În 1996 s-a accentuat activitatea maoistă (Partidul Comunist Nepalez), urmărindu-se înlocuirea Parlamentului Regal cu sistemul unei Republici Naționale Socialiste. Rezultatul de atunci: Războiul Civil de 10 ani (început pe 13.02.1996 și încheiat printr-un tratat de pace semnat pe 21.11.2006, Tratat monitorizat în prezent de Misiunea Națiunilor Unite în Nepal. Rolul misiunii era dezarmarea maoiștilor rebeli și pregătirea terenului pentru alegeri libere în 2007) și 12.000 de morți.
Pe 01.01.2001 a avut loc un masacru în Palatul Regal din Kathmandu, Prințul Regal Dipendra Bir Bikram Shah (30 de ani) devenind rege pentru 4 zile, după care a murit. Evenimentele au fost sinistre: conform rapoartelor oficiale, Dipendra și-a asasinat membrii familiei în urma unei dispute legată de un mariaj, dorința lui fiind să se căsătorească cu altcineva decat îi alesese mama sa. Astfel, după ce și-a omorât tatăl (Regele Birendra al Nepalului), mama, fratele și sora, s-a împușcat în cap și a intrat în comă, fiind proclamat rege. A murit după trei zile, în spital, fiind urmat pe tron de unchiul său, Principele Gyanendra.
Potrivit unor conspirații, mulți nepalezi sunt încă convinși că Gyanendra a fost de fapt responsabil al masacrului, dar l-a acuzat pe Dipendra pentru a putea prelua conducerea regatului. Argumentul cel mai puternic este faptul că nici unul dintre membrii familiei Gyanendra nu a fost ucis în timpul masacrului, în timp ce toti membrii familiei Birendra au căzut victime atunci. Înainte de masacru, Gyanendra, fratele mai puțin popular al lui Birendra, ocupa locul trei pe linia succesiunii la tron. Când a avut loc masacrul, el se afla in Pokhara și a devenit supraviețuitorul următor apropiat regelui. Soția și fiul lui Gyanendra se aflau în sala unde s-a desfășurat masacrul, soția a suferit răni serioase, iar fiul doar răni ușoare.
Conform altei teorii recente, evenimentul a fost pus la cale de partide politice din India și Nepal.
În urma carnagiului, tronul a revenit fratelui regelui ucis, Gyanendra. Pe 01.02.2005 acesta a dizolvat intregul guvern și și-a asumat puteri executive depline, cu intenția declarată de a strivi violenta mișcare maoista. În septembrie 2005, maoștii au declarat unilateral o întrerupere a focurilor, pentru a putea negocia solicitările pe care le aveau.
În aprilie 2006, regele a fost de acord să redea poporului puterea suverană și a reinstalat Casa Reprezentanților. Aceasta, făcând uz de nou obținuta suveranitate, a înaintat, pe 18.05.2006, o moțiune de diminuare a puterii regelui, proclamând Nepalul ca fiind un stat secular și abolind astfel statutul oficial de Regat Hindus.
Foarte pe scurt, ce se înțelege printr-un stat secular:
Se pornește de la conceptul de secularism, fiind vorba de un stat sau de o țară neutră din punct de vedere religios, unde nu se pot dezvolta conflicte pe bază de credințte sau practici religioase. Cetățenii unui astfel de stat sunt tratați, din punctul de vedere al religiei, egal, fără nici o excepție. În majoritatea cazurilor nu există o religie oficială a statului. Și chiar dacă aceasta există, ea are doar o însemnătate simbolica, neafectând în nici un fel viața cotidiană a cetățenilor și, în mod special, nefăcând nici o distincțtie bazată pe apartenența cuiva la o religie sau alta.
Un stat secular se definește prin protejarea religiei. Un stat secular nu este un stat ateist (cum a fost Albania sub Enver Hoxha, de exemplu). În unele cazuri de state seculare (Tailanda, Turcia etc), poate predomina apartenența populației la o anumită religie, așa cum în alte cazuri (India, Liban etc) poate exista o mare diversitate de religii.
La sfârșitul lunii decembrie 2007 Nepal a fost declarat Republică Federală, abolindu-se astfel monarhia. Procedura a trecut prin Parlament și decizia și-a intrat în drepturi din data de 28.05.2008, prin vot în unanimitate. Partidul Comunist Nepalez a câștigat în unanimitate la alegerile Ansamblului Constitutiv din 10.04.2008. Deși au fost înregistrate acte de violență în perioada pre-electorală, observatorii electorali au declarat ca alegerile au decurs în bune condiții și fără incidente. Maoiștii (comuniștii nepalezi) au fost cei care au insistat pentru abolirea monarhiei, rămânerea Nepalului ca stat democratic, dar federal, cu un conducător ales prin vot. Astfel că noul Ansamblu Constitutiv s-a întrunit în Kathmandu pe 28.05.2008 și din cei 564 de membri prezenti, 560 au votat abolirea monarhiei care guverna Nepalul de 240 de ani. Regelui i s-au acordat 15 zile pentru a părăsi Palatul Regal Narayanhiti.
Poza se vede clar că nu e bine încadrată. Scuza ar fi că ”furam” momentele să fotografiez secera și ciocanul, enorma ștampila comunistă apărând în cele mai negândite locuri pe traseu și eu având involuntar un sentiment de clandestinitate și interzis, implicit pericol al propriei libertăți …….
A urmat o perioada de tăcere ostentativă. Nimic nu m-a luat poate mai prin surprindere în această călătorie decât faptul că angajasem un convins membru al partidului comunist care, desigur, că în seara următoare, a încercat să mă convingă că mă înșelam și că doctrina comunistă este singura salvare pentru Nepal. Poate că este, poate că comunismul are și o altă față, mult diferită și mult mai umană decât cea caee îmi este mie cunoscută și pe care am trăit-o eu până la 22 de ani ……. În fond, în România era o dictatură comunistă, nu doar comunismul lui Marx și Engels …… Revin un pic mai târziu, să nu anticipez discuția din seara următoare.
Mergeam mai departe, încântată de peisaj și mă abțineam să fac fotografii după pofta inimii. Aveam la mine și un Lumix, cu doi acumulatori, ceea ce îmi dădea o oarecare siguranță, dar aveam și un Canon mititel, performant, pentru care căram prin rucsac o rezervă de 20 de baterii. Cu ajutorul Lumix-ului am intrat și în intimitatea castelului unui păianjen, trei poze care mie îmi plac foarte mult și care, atunci când le privesc, mă transpun direct la momentul fotografierii lor, vizualizând cu simțurile memoriei aerul din jurul meu si tot ansamblul acela deschis ce ma introducea, cu fiecare pas, tot mai mult, tot mai adânc și tot mai sus în ținuturile Himalayei.

Ne apropiam de asezarea numita Ngadi si in fata se deschidea un platou generos cu mai-sus menționata ”infrastructură” montană, un ”complex turistic” de o destul de mare amploare, avandu-se in vedere locul si conditiile. Ghilimelele mi se par relevante pentru noi, turiștii europeni. Este vorba de clădiri rudimentare, construite din pietre, pământ, lemn sau tabla. Foarte inestetice, dar oarecum foarte neasteptat de “bine-aparute”. Primitive. Cu grădini mari cu mese și bănci din bârne brute. Totul arată foarte idilic, desi rudimentar. Pentru emotie si fericire luxul nu este ingredientul implicit si obligatoriu. Totul este colorat. Pentru gusturile mele, deranjant de colorat din cauza calității culorilor și a ”combinării” lor fără nici o noimă. Pare impropiu spus că astfel de locuri prin Himalaya ar face parte din specificul zonei, dar trebuie luate ca atare. Gusturile nu se discută. Plus de asta …. Este absolut admirabil într-un fel că oamenii s-au străduit să creeze ceva care să placă americanilor și străinilor în general. Și sunt convinsă că majorității i se pare superb. Pentru mine, în condițiile în care chiar nu mă așteptam să găsesc astfel de condiții, mi se pare o bine-facere să știu că am un loc unde mă pot adăposti, unde pot mânca ceva cald. Faptul că am dat peste ”hoteluri”, ”restaurante” cu meniu tipărit în engleză și laminat, paturi cu așternut curat și cu pătură, toaletă în incintă, posibilitatea de a cumpăra apă, ceai, bere, de a mi se face ”apple pie” ….. toate acestea au fost o 
surpriză foarte mare. Toate aceste eforturi ale localnicilor au fost făcute și sunt, în continuare, făcute, tocmai pentru a-și îmbunătăți nivelul de trai. Eu personal, oricât de neînțeles sună, simt o tristețe, dar știu ca este un fenomen ce nu poate fi oprit. Acolo unde există cerere, va veni imediat oferta. Acolo unde există ofertă, cererea nu va întârzia, atâta timp cât nu este în exces. Și mai mult ca sigur că pe parcursul Circuitului Anapurna, vara, când e sezon turistic și e plin mai ales de americani tineri și cu bani, oferta locală nu este deloc în exces. Acum, la început de iarna, majoritatea locațiilor pur turistice sunt închise și proprietarii trăiesc jos, ”la oraș”, urmând să revină vara următoare.
Asezarea Ngadi a fost initial locuita doar pe timp de iarna, dar fluxul de turisti care strabateau zona i-a determinat pe localnici sa construiasca acest complex cu locuri de dormit si de servit masa. .”The Seasons Lodge”, “Trekkers Lodge” sau “Pisang Peak Lodge” ocupa pozitii pitoresti chiar printre terasele de orez din sudul asezarii. De-a lungul drumului pavat cu piatra sunt o serie de alte locatii turistice, magazine si chiar un loc imbietor de campare. Daca ar fi sa aleg un loc de innoptare intre Ngadi si Bahundanda, cu siguranta l-as alege pe primul, cu conditia sa nu fi ramas peste noapte in Bhulbule, distanta dintre cele doua fiind prea mica.
Pe un bolovan mare a aparut si indicatia “Way to Manang”, adica exact denumire locului catre care ne indreptam. Era scris mare, litere latine trasate cu o pensula groasa, vopsea rosie pe fond albastru. In dreapta bolovanului se inaltau vrejurile arbustice ale “florii de Craciun” si imaginea de ansamblu era de-a dreptul frumoasa.
Erau cativa localnici, care, mai mult ca sigur sperau sa ne oprim, sa cumparam ceva, daca nu chiar sa ramanem peste noapte. Trei copii aveau o minge si se jucau cu mare galagie pe iarba. Era oarecum duios sa te uiti la ei, in salbaticia aceea. Copii care isi traiau copilaria asa cum ne-o traisem si noi in urma cu 35 de ani, inconstienti de ceea ce inseamna viata si locul unde existam sau timpul cand existam. Din acest punct de vedere, copilaria, fara avantajele si dezavantajele comparatiei prin cunoastere si luare la cunostinta, ramane acea perioada sfanta a existentei noastre intr-o lume din ce in ce mai complicata si lipsita de uman.

Se iese din Ngadi si se traverseaza Ngadi Khola pe un pod lung din otel si foarte stabil (la 950 m alt.). A existat un plan de construire a unei centrale electrice, care insa nu s-a concretizat.

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

POSTS

clicks

  • 4,286 visits
March 2009
M T W T F S S
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031  

I'm just starting out; leave me a comment or a like :)

Top Clicks

  • None

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 88 other followers
The Big Day29/11/2012
The big day is here.
%d bloggers like this: