>Himalaya – ziua 2

Leave a comment

03/03/2009 by Ironman Coach

>

ziua 1 – click here
Ziua a II-a, 
Prima zi in Kathmandu, “Namaste!”
17.12.2008, 10:30
Thamel Marg, 318 Hymalaian Adv.

“Primul care m-a salutat in aceasta dimineata pe la 8 a fost un imens gandac, lung si gravid (!) probabil, de vreo 3 cm, maron-rosiatic, care avea treaba pe nasul meu. Am sarit ca arsa in extrema cealalta a patului si evident ca nu am mai avut somn in mine! Am alergie la gandaci, mai ales daca se apropie de mine intr-o incapere, sa nu mai spun ce inseamna sa ma pomenesc cu vreunul in pat!!!! Tot din copilarie mi se trage, dar mai bine nu povestesc episodul.”

Eram incantata ca totusi adormisem si chiar dormisem, chiar si asa, cu trezitul acela la unu dimineata si cu scarboshenia de gandacoi care probabil dorise sa imi zica “Namaste in Nepal!” Recunosc ca luasem ceva de somn, prea nu dormisem si, din cate ma cunosc, sansele sa adorm de la sine erau destul de reduse. Nu imi amintesc sa mi se fi intamplat vreodata pana acum, sa ajung intr-un loc strain, mai ales intr-un oras, si sa ma culc dupa check-in-ul in camera! Intotdeauna ritualul era de lasarea bagajului si plecarea in recunoastere. Dar bezna de pe strazi, harmalaia si sentimentul ca chiar te simti analizat, iesind in evidenta ca venind de pe alt continent, din alta lume, toate acestea au fost un obstacol de netrecut, asa ca primele gesturi dupa intrarea in camera au fost sa desfac sacul de dormit si sa vad cum adorm mai repede. Mai ales ca nu era lumina la ora aceea si dupa aproape 40 de ore de nesomn chiar nu iti arde sa bajbai la lumina lanternei ca sa te poti spala sau sa poti savura “peisajul”. Care peisaj, ca era un interior absolut jalnic ….
Oricum, chestii demne de retinut, pe care mi le-am notat in jurnal la ora 01:15:
“In drum spre Katmandu, cat inca te mai afli intr-o zona apropiata de standardele tale de civilizatie, nu ezita sa cumperi si sa cari cu tine macar 1 litru de lichid, apa, orice fluid. Te pomenesti ca ajungi in Nepal noaptea, te culci, si peste noapte chiar nu ai de unde sa te hidratezi! “
Cealalta era chestia cu localizarea in avion, eu fiind maniaca cu fotografiile facute de sus!
Asa cum incercasem sa ma organizez, astazi aveam doua intalniri in Kathmandu. Primul era Nirmal, un tip de la o agentie de turism, care imi fusese recomandat de Rob Steel, un britanic la vreo 50 de ani, care haladuia prin Nepal de mai multi ani. Aveam de la el o oferta de pret, vroia 50 USD/zi, eu urmand a-mi achita deserturile si, desigur, alte cheltuieli personale. Mi se parea mult 50 USD/zi si am avut dreptate ca era destul de mult. Cautand agentia lui de turism, mi-am dat seama ca ….. strazile nu aveau denumiri!!! De la Potala Guest House pana la Hymalaian Adventure am facut o ora, asta dupa ce am intrebat mai multi politisti si soferi de taxi. O lume nebuna-nebuna! Pe adresa data scria denumirea agentiei si denumirea de Thamel, dar nu tu nume de strada, nu tu numar….. Thamel este intreaga zona comerciala adresata exclusiv turistilor, cu mii si mii de magazine si firme amestecate, restaurante, hoteluri, pensiuni, case de schimb, cu o aglomeratie fantastica de panouri, marfuri si firme de toate dimensiunile si toate culorile, cum dracu sa gasesti o anumita agentie??? Ulterior, cand am mai invatat un pic zona, ajungeam in 5 minute la agentie!! Sunt doua sau trei strazi principale cu multe legaturi si iesiri, sansele de a te invarti mai multe ore in cerc sunt maxime. Nici nu imi pot imagina ce e vara aici, cand sunt si turisti, ca acum abia daca am vazut 3 europeni!
La ora 10 am ajuns la agentie. O incapere minuscula, in care se afla un birou si un computer, in spatele biroului un baiat si in fata un scaun pentru client. Atat. Baiatul saracu balbaia cateva silabe in engleza, dar a reactionat la numele Nirmal si a pus mana pe telefon. Asteptandu-l pe Nirmal, care a aparut cam dupa 40 de minute, baiatul mi-a povestit si mi-a si aratat un manual dupa care invata el, singur, engleza. Dar e greu cu pronuntia. 
Pe Nirmal il asteptam, asa cum stabilisem inca din Bucuresti, in ideea discutarii unui tarif final si a intalnirii ghidului care urma sa ma insoteasca. Intelesesem deja ca nu gasise nici un alt turist amator pentru acest traseu, cu care eventual sa fi putut imparti cheltuielile. Stiam ca permisul costa 30 de USD, restul erau cheltuielile de cazare, mancare pentru mine si ghid, iar la final, desigur, asa cum se obisnuieste, intr-un procent de minimum 10% din suma totala negociata, se lasa direct ghidului bacsisul final. Pentru mine era foarte important sa vizualizez ghidul, sa vad daca exista sanse de compatibilitate, altfel nu ma interesa colaborarea. Era totusi vorba de o perioada de trei saptamani cand pleci la drum, pe coclauri, in situatii neasteptate, cu un strain ale carui reactii nu le cunosti, dar in care trebuia sa ai deplina incredere pana la urma. Deci contactul vizual era conditia primordiala, chiar mai importanta decat suma de bani.
Intalnirea cu Nirmal nu a decurs conform intelegerii sau asteptarilor mele. Am incercat sa discut cu el, in sensul obtinerii unei renegocieri concrete, cel putin jumate de ora. 
Dar nu ne-am inteles. Nu din cauza vreunui obstacol lingvistic, ci din cauza felului lui alunecos de a fi si de a nu raspunde. Am fost sincera si i-am spus ca vreau sa discut intai cu el, apoi am o alta intalnire si seara urmeaza sa iau decizia si pana la ora 18 il anunt ce urmeaza sa fac, astfel incat a doua zi dimineata sa fie depuse actele pentru obtinerea permisului de trekking. Nu a schitat nici o intentie de a-mi facilita intalnirea cu ghidul. Iar stilul de “money no problem, I make for you a good price” nu face altceva decat sa ma innebuneasca, asa ca intrevederea noastra nu a avut nici un sens pana la urma. I-am spus ca daca nu ajung la o intelegere cu celalalt ghid, ma voi intoarce la el. Sunt sigura ca el nu a priceput ce vroiam de fapt, dar de ce nu a priceput, eeeeh, asta ma depaseste pe mine.
Mi-era foame, dar absolut nimic din jur nu imi inspira incredere. Am gasit un magazin cu rafturi, in care erau si marfuri sigilate, mi-am cumparat apa, niste pachetele cu fructe uscate si alune/migdale si niste ilustrate, pe care le-am si scris in aceeasi dupa-amiaza. Dupa 17 ani de zile, cred ca era pentru intaia oara cand vroiam neaparat sa trimit ilustrate, gandindu-ma ca daca nu ajung la destinatari, macar suma investita nu era prea mare.
Cea de-a doua intalnire ma interesa oarecum mai mult, dintr-un anumit punct de vedere: era vorba de un ghid care ar fi fost platit direct de mine; ideea de a plati pe cineva direct imi dadea mie un sentiment de confortabilitate mai mare, era ca si cum simteam ca ajut pe cineva in mod direct.  
Pe tip il chema Hari si dadusem de el cu aproximativ o saptamana inainte de plecare, pe site-un unui tip din Germania. Imi trimisese si el un fel de oferta, adica tariful, vroia 35 EUR/zi, eu urmand sa imi platesc doar “bauturile”. Hari vorbea engleza si germana si imi dadusem intalnire cu el pe undeva prin Kathmandu, spunandu-i ca ma poate recunoaste dupa soricelul meu de plush care va sta agatat de un rucsac albastru (si ii trimisesem o fotografie cu Diddl Mouse-ul meu). S-a dovedit a fi o idee excelenta, pentru ca in locuri inguste si aglomerate, cum sunt strazile din Thamel, recunosti mult mai rapid si mai sigur o jucarie de plush deosebita, decat fata unei turiste blonde. Cu vreo jumate de ora inainte sa ajung eu pe unde credeam ca este punctul de intalnire fixat, m-a recunoscut pe strazi pe-acolo si mi-a zis ca ce bine ca m-a vazut, ca restaurantul pe care il dadusem eu ca punct de reper nu se mai numea asa cum statea in al meu “Lonely Planet” si nu l-as fi gasit in vecii vecilor!
I-am spus ca vreau un loc linistit sa stam de vorba, daca exista asa ceva prin zona. Am intrat intr-un local ferit din imediata apropiere, eu am comandat un big pot of tea (asta inseamna ceva de genul 0,75 l, daca nu cumva chiar 1 l = 60 Rs = aprox. 0,85 USD) si el o ceasca de cafea (30 Rs = aprox. 0,40 USD). Desigur ca am facut cinste, baiatul nu locuia in Kathmandu si venise cei 20 km pe un moped special pentru aceasta discutie (45 de minute adica).
Mi-a facut un tarif final bun, mult mai apropiat de realitatea locala, mai ales ca disperarea era mare, nefiind turisti mai deloc. Nu erau turisti nici macar prin oras, ce sa mai vorbim de nebuni care ar fi dorit sa plece pe trasee atat de lungi!!! Eu personal nu realizam la ora aceea gradul de saracie si de disperare, ca urmare negocierea a fost corecta, eu stiind clar ce buget aveam pentru cele 3 saptamani de trek si ce rezerva mai imi trebuia pentru zilele de la final.
Nu i-am dat raspunsul pe loc, aveam indoielile si suspiciunile mele, chiar daca fata de 50, cat imi ceruse Nirmal, lui Hari i-as fi platit 35 USD/zi + 45 USD costurile pentru permis si bus. Ca peste tot si ca in orice in viata asta, in toate variantele pe care le gasesti la o problema, exista plusuri si minusuri, avantaje si dezavantaje. 
Prin agentie, te simti mai asigurat,, simti ca cineva isi asuma anumite responsabilitati, simti ca cineva preia rezolvarea unor situatii neprevazute.
Prin ghid privat, platit la negru, esti pratic descoperit: nu cunosti individul, nu stii de unde sa-l iei, Hari vroia toti banii in avans, eu i-am spus ca nu ii dau, oricat de mult regret chestia asta, dar chiar nu imi pot permite sa il platesc in avans. Si daca ce? La o adica, eram singura cu el pe traseu, stia ca oricum am toti banii asupra mea, care ar fi fost problema sa nu ma agreseze, sa ma fure si sa plece (asta in cel mai bun caz!)?! Nici o problema. (Si as minti sa afirm ca acest gand m-a parasit macar o singura zi pe parcursul trekk-ului!) Dar ca sa vezi cat de stupid putem gandi si reactiona in unele contexte. Desi nu cred ca a fost stupid pana la urma, dupa cum aveau sa se deruleze evenimentele. A fost o idee foarte buna sa nu ii dau banii in avans si nici sa nu ii dau pe toti inainte de incheierea traseului. Nici eu nu sunt platita in avans, indiferent ca muncesc oficial sau la negru, niciodata nu am cerut bani in avans, ba a mai si trebuit sa si alerg dupa ei la final. Asa ca nu vedeam nici un motiv pentru care ar fi trebuit sa ii dau toti banii dinainte.
Am stabilit cu el ca ma decid pana in ora 21 si il sun sa il anunt. Tot incercam sa ii simt caracterul si intentiile, imi spusese ca era casatorit, avea doua fete, una de 6, una de 12 ani, locuiau cu parintii sotiei si visul lui era sa aiba casa lor, separat. Avea 35 de ani si se considera un ghid privilegiat, in virtutea faptului ca vorbea germana, astfel incat era solicitat si accepta doar grupuri de turisti germani in general. Desigur ca am minimalizat importanta acestui lucru pe care el il considera un avantaj ce trebuia platit in plus, pentru ca mie imi convenea si engleza foarte bine. Si pana la urma, comunicarea dintre noi, atata cat am smuls, a fost 70% in engleza, desi pronuntia lui era foarte incalcita pentru mine si intelegeam cu greu ce vroia sa spuna si nu de putine ori ma enervam in sinea mea. Invatase germana la Institutul Goethe din Kathmandu. Un alt vis de-al lui era sa isi deschida propria agentie de turism si majoritatea ghizilor fac asta, gandindu-se, desigur, ca nu pot fi ghizi pe munte toata viata, ci va sosi o vreme cand vor prefera sa stea intr-un birou de unde sa gestioneze activitatea altora.
Partea un pic ciudata ramane faptul ca nu am simtit mai nimic vis-a-vis de el, ca individ. Nu mi-a inspirat nici o teama deosebita fata de cea generala pe care o aveam, nu mi-a inspirat nici o empatie foarte sigura, nici o placere sau neplacere deosebite. Era sigur ca nu era ce mi-ar fi placut mie, dar nimeni nu mi-ar fi putut pune la dispozitie un strain, cu atat mai mult un localnic, care sa imi dea sentimentul ca sunt in siguranta si ca vom avea o comunicare excelenta, care sa contribuie relevant la confortul general al intregii aventuri. 
Alta chestie care mi-a povestit-o a fost ca el va da o parte din bani agentiei pentru care lucreaza in mod normal, chiar daca eu il voi plati pe el direct. L-am intrebat de ce, nu intelegeam rationamentul, atata timp cat in aceasta perioada agentia oricum nu ii acorda nici un ajutor si nici nu avea de unde sa ii dea clienti. Se simtea dator agentiei chiar si in astfel de situatii, pentru ca, de  exemplu in plin sezon, cand el singur nu isi gaseste clienti, agentia este cea care il suna si il solicita pentru vreun grup, asigurandu-i un venit. Si un grup inseamna si pentru el mai multi bani, pentru acelasi timp pe care si-l petrece cu un singur turist. Acum ce sa zic? Nu stiu in ce masura acesta este adevarul, dar am vrut sa ma asigur ca nu spune baliverne si am vrut sa merg sa vad unde este agentia. Ca urmare, la doar cativa pasi de localul unde intrasem, se afla si agentia pentru care lucra si m-a dus acolo, m-a prezentat sefului lui, am discutat ca pot lasa rucsacul cel mic la ei, fara alte taxe, mi-au spus ca ei se vor ocupa de obtinerea permisului de trekking. Seful agentiei era un tip chiar placut, desi nu se deosebea de restul nepalezilor pe care i-am intalnit. Pur si simplu mi se paruse mai empatic decat oricine altcineva, chiar avea alura de om de birou si de business.
Pentru felul meu de-a fi, nepalezii de oras mi s-au parut mult prea falsi in curtoazia lor. Pusi pe jaf intr-o maniera libidinoasa si dizgratzioasa pentru stilul meu. Si cu timpul mi-am dat seama ca nu ma inselam deloc. Afisau o curtoazie debordanta pana dupa momentul acapararii unui client, dupa care nu ezitau si nu aveau nici o jena in a nu livra servicii, a nu respecta promisiuni sau a minti, ca sa nu spun a insela.
Dupa ce m-am despartit de Hari m-am dus din nou in camera, nemancata. Am scris ilustratele, a doua zi avand de gand chiar sa ma aventurez in a cauta oficiul postal. Este adevarat ca hotelurile sau magazinele mari de unde se cumpara vederi spun ca pot asigura si acest serviciu, de a-ti expedia corespondenta, dar in realitate se pare ca nu prea sunt consecventi sau nu prea respecta aceasta promisiune, ilustratele lasate neajungand la destinatarii lor europeni. Acest lucru il citisem pe internet si mi-a fost confirmat si de europeni cu care am intrat ulterior direct in contact. Deci iar am actionat corect, condusa de propriul fler, si cautarea oficiului postal chiar si-a meritat efortul, sa zicem ca pura informatie locala.
M-am decis greu pe cine sa aleg. Mai mult ca sigur ca si de la Nirmal as fi capatat un tarif mult mai bun, dar am preferat sa nu mai lungesc povestea. In definitiv eu mersesem la el o data, faptul ca el nu a reactionat conform logicii mele, l-a facut sa piarda probabil singurul client al lunii decembrie si ianuarie.
L-am sunat pe Hari de la receptia hotelului, pe la opt jumate. A ramas ca ne intalnim a doua zi la 10 la agentie.
Flamanda, fara lumina si fara nici un alt sunet prin camera, m-am culcat pe la 11 p.m., dorindu-mi sa nu mai vad si sa nu mai simt picior de insecta prin camera! Si dorindu-mi ca a doua zi sa gasesc un loc unde sa mananc pana nu mai puteam! Dar numai anumite dorinte ni se implinesc in viata, de obicei cele esentiale, asa ca a doua zi am fost cam la fel de flamanda 😦

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

POSTS

clicks

  • 4,286 visits
March 2009
M T W T F S S
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031  

I'm just starting out; leave me a comment or a like :)

Top Clicks

  • None

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 88 other followers
The Big Day29/11/2012
The big day is here.
%d bloggers like this: