un septembrie amestecat (2006)

Leave a comment

23/07/2008 by Ironman Coach

Bucuresti, duminica, 17 septembrie 2006, 20:47
In urma cu 10 minute, sosind acasa dupa o mica “expeditie” in Gradina Botanica (o reala aventura pentru Kafelutza, sunt convinsa!!) (a doua paranteza: Gradina Botanica, unica Gradina Botanica din Bucuresti, este o paragina de nedescris. Mai fusesem acolo in luna mai 2005, dupa ce se stinsese mama; am stat, in soarele de primavara, cateva ore bune, pe o banca, cu o carte langa mine, pe care doar am rasfoit-o, caci gandurile imi erau mult prea calatoare pentru a ma lasa sa o lecturez. M-am dus acum cu o amica, venita, dupa 8 ani, din America, si cu un alt amic, un fost coleg de munca. Pentru ea, dar si pentru mine, starea jalnica in care se afla momentan acest domeniu, a fost aproape socant, nici macar denumirea de parc nu si-o merita: peste tot frunze moarte neadunate, balariile se aduna prin si dinspre toate cotloanele, cateva siruri de trandafiri opariti…. Ceva de genul gradinii parasite din domeniul lui Dickens, daca cunoasteti ecranizarea “Marile Sperante”….. sa numesti asa ceva Gradina Botanica, in care apa din lac are o culoare de noroi imbacsit si frunzele putrezesc aciv pe suprafata-i lesioasa…. E o rusine!)….. Deci, in urma cu vreo 15 minute ma apucam sa scriu un simplu mesaj unui prieten, vroiam doar sa-l anunt ca joi seara, peste 11 zile, va avea loc un concert de vioara ce se anunta a fi extraordinar si ma gandeam ca, desi nu este o”distractie” ieftina, nu este totusi un lux si ar fi o idee buna sa isi ia familia si sa faca un pas in afara rutinei de care se tot plange din cand in cand. Dupa care, intr-o singura fraza, mi se paruse haios sa-i povestesc de marea aventura a lui Kafelutza, pe care era cat pe ce sa-l pierd prin balarii pe-acolo si care s-a tavalit in praf si in pietris precum bivolii in transeele de noroi (cine a vazut pozele facute pe traseul din Medias, nu se poate sa nu-si aminteasca de acele nemaipomenite imagini, unde ditamai bivolii stateau inghesuiti precum sardelele, in santurile de namol, lasand sa li se vada doar coarnele si boturile avide de aer si placere). Si, “atacand” subiectul Kafelutza, am deraiat in cu totul alta tematica. Care, desigur, pentru mine si ceea ce simt eu de o vreme incoace, are o logica absolut debordanta. Pentru cititor probabil ca nu, dar sa vedem pana la urma cu ce ma aleg, cine si ce va invinge: puterea ratiunii, de care am fost condamnata de multi ca o am in exces, sau lipsa ei. Si eu sper, cel putin ma straduiesc pentru asta, ca ratiunea, in baza analizei la rece (care imi stapaneste steaua), sa iasa invingatoare, chiar daca e putin tarziu. Domnul Kafelutza salasuieshte prin zona existentei mele de exact 7 ani (in octombrie). Si in 7 ani nici macar nu a devenit “membru de familie”, in sensul de a fi vorbit despre el persoanelor pe care abia le-as fi cunoscut, nici nu trimiteam poze cu el, nici nu povesteam ceva despre el. Exista si atat. Acum, deodata, iata-l factor determinant al unei adevarate analize. OK, exagerez, sunt de acord. Nu Kafelutza este motorul acestor randuri, dar, prin analogie, putem pretinde ca asta este. Ii scriam acelui prieten al meu cum ca trebuie sa-l pregatesc pe Kafelutza de ruptura cea mare. Ah, motivele sunt super-cunoscute, cei care ma stiti le-ati mai auzit: e pre mult timp singur. Si un pisoi atat de sociabil ca el, care ti se uita in oki timp de 15 minute si miauna, adica comunica cu tine, are nevoie de viata sociala, de iesiri, de plimbari, de familie. Ceea ce eu nu ii pot oferi. Si daca nu pot oferi un minim cuiva care are nevoie, atunci la ce bun sa-l mai tin in preajma mea? Nu este o dovada aspra de egoism? Nu este inuman? Pai si ce daca Kafelutza nu e a human being, eu pe mine ma vizez de fapt, ca eu sunt cea care dispune asupra existentei lui. Cu ce drept? Ca lui ii lipseste discernamantul. Si nu are de ales, practic. Si uite-asa au trecut mai mult de 20 de minute de cand vroiam sa trimit o simpla informare asupra unui concert ce va avea loc in Bucuresti peste 11 zile. De fapt jumate de ora, caci intre timp, simtind ca ma ustura pe la buricele degetelor, am deschis o sticla de vin rosu purpuriu, de o dulceata feminina ce se imbina armonios cu un biscuite fin. Si m-am facut oarecum comoda, desi la mine inca nu este nimic comod (nici la propriu, nici la figurat, dar un optimist va veni si imi va spune: “eh, nu le poti avea pe toate! Ceva tot ai tu!).. Dar va fi, muncesc din plin la asta si sper sa nu se incheie anul pana nu voi aplica un lifting la una din camerele acestea, chiar daca le consider colivii de beton. Din care sper sa pot sa evadez definitiv. Stiu, stiu, e un mare haos in seara asta, mi-e si teama sa ma uit inapoi sa ma citesc. Ce rost ar avea? Nu am pretentii de valori literare, asa ca eu consider ca adevarata valoare a continutului o da reactia spontana, ideea exprimata in viteza gandului, neprelucrata foarte mult, nemachiata, poate stangace, dar care are sansa sa surprinda de fapt esenta gandului din momentul cand acesta se constituie…. Si nu vreau sa enervez pe nimeni , dar imi dau seama ca am greutati sa ma exprim in limba romana, mi se opresc degetele si trebuie adesea sa traduc din limba mea de suflet in limba aceasta si o fac pentru ca vreau sa impartasesc aceste randuri. Vreau sa impartasesc mesajul, pur si simplu. Pana acum nu mi-a spus nimeni ca s-ar plictisi citindu-le, ce-i drept nu am mai cutezat pana acum sa devin atat de egocentrica si limitata la propria mea persoana. Na, ca iar l-am uitat pe mr. Kafelutza, care sta colac cu spatele la mine, nu neaparat suparat ca l-am smuls din ierburile inalte si l-am inchis in cosh, ca sa-l pot aduce acasa. Caci da…. l-am readus in vastele apartamente. Deci ideea de la care am pornit era urmatoarea: “Trebuie sa-l pregatesc pentru ruptura cea mare, e o decizie foarte complicata.” (Doamne, daca si asta e o decizie complicata, va dati voi seama cat de catastrofal de complicate sunt alte decizii din viata mea?? ??). Acum serios vorbind: sunt deja prea multi cei care considera ca ar trebui sa fiu fericita, ca nu sunt singura, ci ca il am pe …….. Kafelutza. Chestie care mie mi se parea hilara la inceput , dar acum mi se pare ridicola si deranjanta si risc sa intru in polemici cu anumiti ignoranti , care au impresia ca eu m-am nascut ca sa intru in tiparul tipelor pe care nimeni nu le iubeste si care isi iau un animal de casa, de preferinta un pisoi. Si care vin sa-mi explice mie cat de singuri sunt ei in marea lor familie….. (ups, ca aici putem face o paranteza mare cat o carte de 1.000 de pagini…. si nu ma risc acum ). Si iata cum continuam (lasati propria logica la o parte, cititi doar): “Dar ma antrenez. Oricum, chiar daca asa este, eu nu vreau sa traiesc pe principiul ca “suntem permanent si inevitabil singuri; ne nastem singuri, traim si murim singuri”. Doamne, cat de adevarat este! Dar omul si societatea pe care si-o dezvolta il vor insingura pe zi ce trece si mai mult, caci, din vesnica lipsa de timp, va ajunge (de fapt a ajuns) sa nu-i mai pese de cel de langa el, nici cand e bolnav, nici cand e suparat, nici cand a pierdut ceva, nici cand sare in sus de fericire, nici cand aniverseaza ceva, nici cand…. naste sau moare.. Nici macar de cel cu care traieste impreuna, ce sa mai extindem?! Stiu ca suna ridicol si absolut departe de orice ratiune si realitate, dar eu refuz acest principiu. Sa ma conduc dupa el (cum am facut-o de fapt, prin contextul si educatia de care am avut parte, pana pe la varsta de 23-24 de ani, cand mi-am dat seama ca de fapt exista si altii in jurul meu, pe care ii vad si care ma vad si care ma percep ca entitate, ca personalitate, ca valoare etc.) ….. Accept ideea ca, in esenta, toti suntem absolut singuri pe lume. Dar, daca as trai prin prisma acestui principiu, ar insemna sa traiesc fara emotii, fara sentimente, fara dorinte adevarate, ar insemna sa-mi creez din superficialitate si egocentrism singurul motto al existentei mele. Iar eu cred ca viata asta merita ceva mai mult. Nu trebuia sa traiesc experienta bolii si mortii mamei mele pentru a stii acest lucru, doar ca avand experienta acelor luni cu ea, ce am vazut si am trait atunci mi-a intarit acest PRINCIPIU de a trai. M-a sunat astazi, pe neasteptate, un bun prieten, poate cel mai bun pe care l-am avut vreodata pana acum. De care nu m-as fi indragostit niciodata, dar pentru care am o dragoste aparte, astfel incat “tin foarte mult la el” suna banal si devalorizant. A nu se lua anumite afirmatii ca avand valoare vesnica, nimic pe lume nu are valoare vesnica, nici dragostea pentru ceva sau cineva nu are aceeasi valoare timp indelungat. Ceea ce scriu acum reflecta exclusiv ceea ce simt acum, eventual ceea ce simteam pana acum, inclusiv momentul actual. Nu i-am raspuns la telefon. Din varii motive. Unul dintre ele este acela ca am simtit ca ceva este rupt si nu pot vorbi cu el. Poate ca i-am facut o dezvaluire cu care nu ma mandresc, desi aici totul ramane relativ si discutabil. Poate ca mi-am dat seama ca a fost o slabiciune, ca pe el oricum nu il intereseaza. Poate ca telefonul lui a ajuns, din punctul meu de vedere, prea tarziu. Sau oricum, intr-un moment in care nu mai puteam discuta despre ceea ce ma macina. Sau poate ca i-am cerut ceva ce nu ar fi trebuit. Poate dintr-un cretin sentiment de vinovatie, de a impovara pe altii cu lamentarile tale, chiar daca pentru tine fazele respective pot fi vitale. Si ajungi si te intrebi la un moment dat, ca om cu anumite experiente, ce este de preferat: Sa consideri ca oricum esti singur pe lume, sa te izolezi prin toate mijloacele posiblie si sa apelezi la ceea ce ti se pare tie “rezolvarea finala a tuturor problemelor tale”, ca si-asa nu te plange nimeni (exista oare si menirea asta pe Pamant? Sa te nasti ca sa ii faci pe altii dependenti de tine si de capacitatile tale, iar atunci cand ii parasesti, sa lasi in urma o armata de suflete zdrobite? Care isi vor reveni, in timp, fara doar si poate, iar tu vei deveni umbra unei amintiri vagi) sau sa fortezi un pic rabdarea si toleranta celor din jur si sa vorbesti, sa vorbesti, sa vorbesti pana nu mai ai ce spune. Cu ce te ajuta sa vorbesti? Greu de precizat. Dar daca nu poti vorbi fara sa te alegi cu sentimentul de vinovatie ca il incarci si pe altul, atunci mai bine nu o faci. Daca ai in fata doar o ureche, care nu are nici o opinie, are doar timp si buna-vointa, atunci iar mai bine nu o faci. Si ne intoarcem la acel de necontestat “suntem singuri, orice am face!”. Si este o realitate dura. Si doare. Dar e destinul implacabil si comun al tuturor. E o consolare care nu ar trebui neglijata. Si in fata ochilor mi se deruleaza acum exclusiv imaginile mamei in suferinta. Am parte de un septembrie al naibii de plangacios. Si astept decembrie. Si imi propun ca pana atunci sa “realizez” anumite lucruri care sa-mi redea acea stare de nedescris de eliberare si liberatate pe care o savuram din plin anul trecut, tot in septembrie. Caci de atunci totul mi-a mers bine, totul s-a legat, nu a fost nevoie de nici o lupta, de nici o analiza, de nici o lacrima, de nici o zi pierduta aiurea…. Totul s-a legat de la sine, deciziile au venit ca servite de o putere divina si totul a fost precum o masinarie elvetiana bine pusa la punct….. care acum s-a defectat si habar nu am, habar nu am, habar nu am unde este acel zimtz, unde este acea rotitza care nu numai ca scartzaie, dar da de-a dreptul inapoi, tragandu-mi si mie spiritul cu cativa ani buni in jos Si deodata, mesajul meu initial, catre acel prieten, prin care il indemnam sa faca o surpriza familiei si sa mearga la acel extraordinar concert de ritm, lumini si talent – cel putin asa se anunta si, dupa cam apare situatia biletelor pe internet, mai sunt maximum 50 de locuri dintr-un max de 4.000, ceea ce spune ceva, nu? Stradivarius cred ca este un concert ce nu merita a fi pierdut. – nu a mai plecat. Pur si simplu nu i l-am mai trimis, a ramas acolo in “drafts”…. de ce?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

POSTS

clicks

  • 4,286 visits
July 2008
M T W T F S S
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031  

I'm just starting out; leave me a comment or a like :)

Top Clicks

  • None

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 88 other followers
The Big Day29/11/2012
The big day is here.
%d bloggers like this: